Adevăratul rol al Regelui Mihai I în actul de la 23 august 1944

Introducere.

            Despre ieșirea României din al II-lea război mondial s-au scris o mulțime de inexactități, una mai tendențioasă decât cealaltă. Mărturiile Majestății Sale și documentele istorice desecretizate fac lumină acolo unde domnea penumbra ca să nu spunem minciuna.

Germanii, care pregăteau războiul contra Rusiei Sovietice, aveau nevoie de liniște și siguranță în această parte a Europei, de unde urma să pornească atacul. Și cel mai capabil să le asigure li s-a părut Antonescu. De aceea l-au sprijinit cu atât mai mult cu cât în noiembrie 1940, la prima întâlnire cu Hitler, Antonescu urmărind recuperarea Basarabiei și Bucovinei de Nord, promite participarea la un război contra U.R.S.S.

Astfel că la 22 iunie 1941 când începe atacul german împotriva U.R.S.S., el ordonă Armatei române trecerea Prutului. Intrarea în război s-a făcut fără nici o convenție, care să stipuleze condițiile colaborării cu Germania, și nici o consultare a factorilor politici din țară (Regele Mihai și mama sa au aflat despre declararea războiului împotriva Uniunii Sovietice din emisiunile de la radio și din presa scrisă, conform declarației pe care ei înșiși au făcut-o). Nu era normal! Prin prerogativele sale, Regele României ar fi trebuit să fie informat anterior despre această acțiune, deoarece prin Decretul-Lege nr. 3.072/7 septembrie 1940 el era comandantul Armatei.

Liderii liberali și național-țărăniști, ca și Regele Mihai I i-au ccerut lui Antonescu, în iulie 1941, după cucerirea prin lupte grele a teritoriilor răpite cu un an înainte, prin Dictat, să înceteze ostilitățile cu Rusia Sovietică. La fel îi cer și unii generali între care, Iosif Iacobici, șeful Marelui Stat Major. Antonescu refuză!

Pregătirea României pentru ieșirea din război a început încă de la sfârșitul anului 1942 și, în mod sistematic, în 1943. Atât Brătianu cât și Maniu împărtășeau ideea multor români că războiul nostru pe teritoriul Rusiei nu trebuie continuat și că greșeala de-a fi trecut dincolo de Nistru trebuie reparată cât mai urgent. Se crezuse că după eliberarea Basarabiei se vor păstra rezervele de energie pe teritoriul țării, ori acestea se aflau în adâncul Rusiei, atașați unor interese străine de țară.

Campania din stepele rusești s-au dovedit un dezastru național. În timpul ei, Antonescu a cerut în mai multe rânduri lui Hitler (în total a avut cu acesta 14 întâlniri), ca preț al colaborării la război, anularea Dictatului de la Viena. Hitler îi întreținea abil iluzia revocării și, pentru a-i îndulci așteptarea, îi oferă administrarea, nu anexarea, Transnistriei (teritoriu dintre Nistru și Bug, unde trăiau din secolele XVIII-XIX și români. Aici vor fi organizate, în condiții foarte precare, lagărele de concentrare pentru evreii și neromânii din Basarabia și Bucovina. O stare cu adevărat „dantescă” a acestor lagăre.

În principiu, Regele s-a pus repede de acord cu Maniu și Brătianu în a pune la punct, mai întâi în mare, și pe urmă în amănunt, un program de acțiune realist. Dar trebuiau să fie prudenți, tocmai pentru a nu pune în dificultate relațiile lui Antonescu cu nemții. Un punct important în această acțiune a fost că Maniu avea posibilitatea transmiterii de știri și informații către Aliații de la Cairo și Ankara.

Românii voiau să capituleze numai în fața anglo-americanilor, pentru a stăvili astfel „mareea sovietică” ce se apropia. Din toate discuțiile s-a obținut doar renunțarea la capitularea fără condiții și tratative directe între Mareșalul Antonescu și sovietici. Nici aceste tratative nu au dus la nici un rezultat, Antonescu neacceptând până la urmă condițiile sovieticilor.

Sfătuit de cercurile Palatului, Regele Mihai I se hotărăște să nu mai aștepte evoluția evenimentelor cu Antonescu la cârma Statului, care voia să-și țină până la capăt promisiunea față de Hitler.

Momentul când a fost posibilă o acțiune în adevăratul sens al cuvântului s-a ivit atunci când sovieticii au spart frontul în Moldova. Din 20 august 1944, Armata Roșie declanșase ofensiva în Moldova, pe linia Iași-Chișinău. România se afla în fața alternativei: ieșirea imediată din război, sau ocuparea de către ruși.

Ziua acțiunii a fost stabilită pentru data de 26 august. Dar, dintr-o interceptare întâmplătoare a unei convorbiri telefonice s-a aflat că data plecării pe front a lui Antonescu era fixată pentru 24 august.

A fost un moment de panică la aflarea veștii. Convorbirea cu Mareșalul trebuia să aibă loc cu orice preț. Plecarea lui zădărnicea totul. Eventualitatea arestării lui figura în planul de acțiune numai în ultima instanță pentru că el trebuia să fie determinat să comande retragerea.

Regele de afla la Sinaia, dar la aflarea veștii s-a repezit la București și pentru a masca scopul întoarcerii sale precipitate în Capitală a ieșit la Oltenița la o vânătoare de rațe – unde mergea adesea.

Grupul de acțiune s-a întâlnit o singură dată la Palatul Regal.

În după-amiaza zilei de 22 august, Regele i-a convocat pe Antonescu și pe ministrul de Externe, Mihai Antonescu, ca să discute situația de pe front. A încercat să-i  găsească și pe ceilalți membri ai grupului, dar n-a fost găsit nici unul, toți plecaseră în diferite locuri.

Nici Maniu, nici Brătianu, nici Titel Petrescu, nici Pătrășcanu. Toți fuseseră la curent cu ultima decizie și ar fi trebuit să fie în alertă.

Antonescu fusese convocat pentru ora patru, dar a întârziat așa cum proceda de obicei, Mihai Antonescu a venit la timp. Au fost primiți în Salon împreună cu generalul Sănătescu, Șeful Casei militare. Cât timp a durat discuția, un ceas, un ceas și mai bine, atât Regele cât și Sănătescu au încercat să-l facă pe Mareșal a înțelege că războiul nu poate fi continuat și că trebuie să procedeze cât mai rapid la un armistițiu. Chiar și Mihai Antonescu a încercat același lucru. Mareșalul a refuzat net.

Argumentul principal era că el și-a dat cuvântul de onoare de ofițer în fața lui Hitler că o să meargă cu el până în pânzele albe și că fără aprobarea lui Hitler el nu retrage trupele de pe front. Sănătescu îl avertizase că refuzând să iasă din alianța cu nemții ne obligă să alcătuim un guvern capabil de o asemenea hotărâre.

Ipoteza refuzului părea, nu cu multe zile înainte, imposibilă.

Era în rezervă o mică echipă de trei subofițeri și un căpitan din garda regală, pregătită să intervină în cazul refuzului și să-l aresteze. Unii spun că și acceptând condițiile, Antonescu ar fi fost arestat. Categoric, nu. Înțelegând cursul lucrurilor, altul ar fi fost și destinul său – ar fi însemnat că înțelege momentul pe care-l impunea realitatea istoriei. De ce să-l fi arestat? După mai bine de o oră de discuții fără nici un rezultat, Regele a spus: „Dacă lucrurile stau așa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut”.

A fost o frază-parolă. Și atunci s-a deschis ușa și în Salon au intrat cei patru. Pe căpitan îl chema Anton Dumitrescu. Au intrat, au salutat și s-au apropiat de Antonescu. Căpitanul i-a spus să-l urmeze și a pus mâna pe brațul lui. Antonescu a devenit dintr-o dată țeapăn, s-a întors spre Sănătescu și l-a întrebat: „Ce înseamnă asta?”

Sănătescu a avut atunci un moment de ezitare și a vrut să ia mâna lui Dumitrescu de pe brațul Mareșalului. Dându-și seama că acest moment de derută ar putea să se prleungească și să compromită întreaga acțiune, aghotantul Emilian Ionescu, care privea totul de lângă ușă a strigat: „Executarea!”

Cei trei l-au luat și au pornit cu el spre ușă. Când să urce treptele care mergeau sus, Antonescu s-a întors către ei și le-a spus: „Mâine o să fiți executați”. Și, a scuipat în fața ofițerului. L-au dus sus, la primul etaj, și l-au închis în camera-seif, acolo unde regele Carol al II-lea își ținuse colecția de timbre. Colecția fusese luată și acum camera era disponibilă. Și, mărturisește Regele: „În ziua aceea am simțit mâna lui Dumnezeu”.

Echipa s-a mutat la Palat, preocupată de alcătuirea Guvernului. Cum totul fusese devansat cu trei zile, nu toți oamenii care lucraseră la realizarea acestui plan erau la îndemână. Până la urmă au fost găsiți, dar seara târziu. N-au participat la formarea Guvernului. Au fost numiți miniștri fără portofoliu: Maniu, Brătianu, Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu.

Regele a convocat pe ambasadorul Germaniei, baronul Manfred von Killinger și pe generalul Hansen, comandantul Misiunii militare terestre germane din România în aceeași seară. În cursul acestei audiențe, le-a comunicat:

– schimbarea Guvernului;

– începerea tratativelor pentru încheierea unui armistițiu cu coaliția anti-germană și,

– a cerut germanilor să se retragă din România fără opoziție, pentru a nu provoca pierderi de ambele părți.

În schimb, asigura libera plecare. Von Killinger, ca ofițer de marină total necizelat, a început să amenințe în limba germană. Hansen, deși mai civilizat, a atras atenția Regelui să fie atent.

De la Berlin, la aflarea veștii despre evenimentele din 23 August 1944 a venit ordinul ca generalii germani:

– să nu se retragă din România;

– să efectueze represalii;

– să-l aresteze imediat pe Rege;

– să găsească un general român devotat Reich-ului, pe care să-l pună la conducere, și

– să restabilească stăpânirea germană în România.

Germanii nu au găsit nici un militar superior român să treacă de partea lor. Totodată, comunicațiile telefonice ale germanilor au fost tăiate. Astfel, germanii au fost puși în imposibilitatea de a afla care era situația reală de a comunica între ei și a primi ordine în mod eficient.

La 10 seara, Regele a dat la radio „Proclamația către țară”. Iată ce relatează Majestatea Sa, Regele Mihai I: „De îndată ce s-a terminat vorbirea mea la radio din case au început să iasă oamenii și în scurt timp piața s-a umplut de oameni. Zeci de mii de oameni care cântau, strigau, se îmbrățișau, dansau … A fost copleșitor, pentru că nu mă așteptam la o reacție atât de promptă. Știam că poporul nu mai suporta această alianță și că nici un om de bună-credință n-a aprobat continuarea războiului, după recucerirea pământurilor românești de dincolo de Prut. Totuși, reacția aceasta spontană m-a luat prin surprindere. Pot să spun că mi-a dat încredere în mine însumi. A fost cea mai bună confirmare a acțiunii noastre”.

Puțin timp înainte de transmiterea la radio a „Proclamației către țară”, a intrat pe ușă la Majestatea Sa, Lucrețiu Pătrășcanu, „însoțit de un personaj pe care l-a prezentat ca fiind inginerul Ceaușu”. Și Pătrășcanu, îndreptându-se spre Regele Mihai, îi spune: „Ce-ați făcut ? Ne-ați nenorocit!”

Majestatea Sa, nedumerit, nici n-a răspuns, nici n-a cerut explicații. Probabil că, în urma tratativelor cu rușii, ei aveau și altceva în program, nu numai scoaterea României din război. În plus, prezența lor la dialogul cu Antonescu ar fi determinat o altă compoziție. Și, în sfârșit nu s-a dat comuniștilor ocazia să-și asume în fața tuturor chiar în seara aceea, paternitatea actului. Comuniștii își aveau pregătite legăturile pentru 26 august, iar acum, luați prin surprindere, erau nevoiți să constate că lucrurile vor lua alt curs decât acela pe care l-ar fi luat dacă s-ar fi desfășurat, din timp, sub supravegherea lor! Și, regândind întâmplările, Majestatea Sa, Regele Mihai I al României, formulează câteva concluzii:

„ … îmi dau seama, mai mult decât în toate împrejurările grele ale vieții mele, că mâna lui Dumnezeu a condus totul. (…) Dacă am fi lăsat lucrurile să meargă în virtutea dorinței lui Antonescu, România ar fi fost devastată, dar complet, de armata sovietică. Noi am salvat fizic țara, nu am vândut-o rușilor, așa cum îndrăznesc să afirme, fără să producă nici o dovadă criticii noștri. Orașele n-au fost distruse. Celelalte țări, care mai încolo aveau să devină socialiste, au fost puse la pământ, sub tăvălugul armatelor roșii. După ce frontul a fost spart, rușii au intrat în țară, dar până în Transilvania n-au tras un foc. De ce se uită atât de ușor că noi am luat 50.000 de prizonieri, de la soldați simpli până la comandanți? Sigur că, după 23 August, sovieticii au afirmat că ei au eliberat România. Intra în sistemul lor de gândire politică să-și asume victoriile altora. Ce să însemne că, imediat după 23 August, rușii au oprit ofensiva împotriva germanilor? Oprirea ofensivei a însemnat că rușii au avut de gând să provoace același dezechilibru de forțe pe care l-au provocat la Varșovia, în timpul răscoalei. Atunci Stalin a dat ordin armatei să înceteze orice acțiune – și pe acest fond de liniște absolută nemții i-au măcelărit pe polonezi. Oprind și acum ofensiva, ei sperau ca și la noi să se producă aceeași catastrofă, iar nemții să pună mâna pe noi. N-au reușit. În fine. Astăzi trebuie să se știe, că rușii au intrat în Capitală în jur de 1 septembrie, când nemții fuseseră scoși de aici, și când nu mai putea fi vorba în nici un fel de întâmpinarea vreunei rezistențe”.

Ce spun autorii manualelor de istorie apărute între 1947-1989, despre 23 August 1944?

            Regele Mihai, la fel și reprezentanții național-țărăniștilor și liberalilor, erau excluși în totalitate din evenimentul de la 23 August 1944, acesta fiind transformat într-un „trofeu” istoric exclusiv comunist. Paternitatea planului de înlăturare a dictaturii antonesciene și de angajare a României în efortul de război aliat era atribuită cu titlu de exclusivitate Partidului Comunist: „Adevăratul conducător al poporului nostru în organizarea și conducerea luptei împotriva fasciștilor a fost Partidul Comunist din România”, se spunea la pagina 143-144 în „Istoria Patriei”, manual pentru clasa a IV-a, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1965, autori D. Almaș, A. Petric.

În exces de zel în ce privește falsificarea evenimentelor de la 23 august nu s-a oprit aici Mihai Roller, dar nu este singurul, îl desemna pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu toate că se afla în închisoare, ca autor al „mărețului” plan strategic care ar fi stat la baza faptelor petrecute la 23 august: „În vederea doborîrii dictaturii antonesciene și a întoarcerii armelor împotriva ocupanților hitleriști – în condițiile favorabile create de ofensiva Armatei Roșii pe frontul Iași-Chișinău – a fost elaborat sub conducerea directă a tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej un plan politico-militar. Deși aflat în lagărul de la Tg. Jiu, tovarășul Gh. Gheorghiu-Dej menține un contact strâns cu conducerea de partid de la București” (am citat din „Ministerul Învățământului Public, Istoria R.P.R., manual pentru învățământul mediu”, sub redacția acad. Mihai Roller, București, Editura de Stat Didactică și Pedagogică, 1952, pag. 667).

Episodul arestării Mareșalului Ion Antonescu nu era atribuită direct comuniștilor, fiind pusă în legătură cu acțiunea unor obscure „formațiuni patriotice de luptă”, cu o identitate neprecizată, dar lăsând să se înțeleagă că acționau la comanda Partidului Comunist, acestea au intrat în Palatul Regal cu misiunea de a aresta pe Ion Antonescu și pe miniștri care-l însoțeau: „În ziua de 23 august 1944, formațiunile patriotice de luptă au arestat pe Antonescu și pe miniștri lui. Mii de muncitori și alți patrioți au cerut arme ca să lupte împotriva Hitleriștilor”. (După D. Almaș, A. Petric, Istoria Patriei. Manual pentru clasa a IV-a, București, Editura de Stat Didactică și Pedgogică, 1962, pag. 154-155).

După jumătatea anilor 60, manualele de istorie, mai ales cel coordonat de către Constantin Daicoviciu și apoi de către Ștefan Pascu, au introdus elemente noi în discursul privitor la 23 august. Evident că nu era vorba de aspecte de fond, ci mai degrabă de nuanță. Evenimentul era lăsat la discreția Partidului Comunist și în noua generație de manuale. Comuniștii, nu se puteau imagina altfel, erau indicați în continuare drept mari autori strategi etc. ai insurecției armate antifasciste din 23 august: „În conformitate cu planul politico-militar, elaborat de Partidul Comunist Român, în acord cu cercurile Palatului, cu reprezentanți ai armatei și cu celelalte forțe patriotice antihitleriste, insurecția începe în după-amiaza zilei de 23 august …”, aflăm din „Ministerul Educației și Învățământului, „Istoria Contemporană a României. Manual pentru clasa a X-a, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1989, pag. 115-117.

Gradual, comuniștii i-ar fi „asociat” în planul salvării țării pe social-democrați, militari, partide politice istorice (P.N.Ț., P.N.L.), dar și Monarhia. De fapt, Monarhia era ultimul venit în acest „club” al forțelor patriotice conduse de comuniști.

După aceeași rețetă a surclasării contribuției regale este tratată și Proclamația Regelui Mihai către țară din seara zilei de 23 august. Regele a rostit proclamația la radio, însă textul a fost: „întocmit de comun acord cu Partidul Comunist și celelalte partide din Blocul Național Democrat”.

Prof. Liviu Sabău