Studiile publicate după 1989 despre regele Mihai I al României sunt, în general, bazate:
- pe relatările Majestății Sale sau surse apropiate familiei regale;
- pe amintirile foștilor angajați ai Curții sau pe cele ale politicienilor liberali și țărăniști emigrați după instaurarea comunismului în România.
În 2007 au fost publicate în limba română și memoriile unui diplomat străin acreditat la București în timpul domniei Majestății Sale și anume amintirile lui Ivor Porter, secretar II la Legația Regatului Unit din București în momentul abdicării regelui Mihai la 30 decembrie 1947, respectiv Ivor Porter, „Mihai I al României. Regele și Țara”, București, Editura All, 2007.
Aceste surse le-a verificat și subsemnatul în articolele publicate și emisiunile TV realizate.
Dar, din majoritatea acestor lucrări lipsesc sursele documentare străine, spre exemplu documentele care zac de câteva decenii în arhivele Statelor Unite ale Americii, ale Regatului Unit și ale Franței.
În iunie 2005 Mark László-Herbert, născut la Cluj-Napoca în 1975, absolvent al Școlii Superioare de Comerț Exterior din Budapesta (specializarea Diplomație comercială, 1998), cursurile de masterat la Universitatea Bilkent din Ankara (Relații internaționale, 2001) și la Central European University din Budapesta (Istorie, 2002), și care din 2003 este asistent universitar la University of Toronto, în 2005 a avut ocazia să studieze la National Archives and Administration de lângă Washington corespondența dintre Departamentul de Stat (așa-numitul secretar de stat american, însărcinat cu afacerile externe ale Statelor Unite) și diferitele reprezentanțe americane din lume, referitoare la abdicarea forțată a ultimului rege al României.
Câteva luni mai târziu a consultat documente similare în arhivele naționale din Regatul Unit (National Archives), la Kew, în apropiere de Londra.
A treia călătorie de documentare dedicată documentelor referitoare la abdicarea Majestății Sale a întreprins-o la Paris în anul 2006, unde, în arhiva ministerului francez al afacerilor externe a găsit dosare conținând documente asemănătoare celor de la Londra și Washington, pe baza cărora a elaborat lucrarea „Abdicarea Regelui Mihai I. Documente diplomatice inedite”.
Câteva dintre acestea, subsemnatul încerc să le analizez în cele ce urmează.
Un eveniment crucial înaintea abdicării regelui Mihai din România a fost invitarea acestuia la Londra, în data de 5 octombrie 1947, pentru a participa la cununia verișoarei sale de gradul al treilea, Principesa Elisabeta, viitoarea regină a Regatului Unit, stabilită pentru 20 noiembrie 1947.
Șederea în străinătate a regelui, conform planurilor inițiale, urma să dureze aproximativ paisprezece zile, dar a durat șase săptămâni. Din nici un interviu publicat al Majestății Sale nu reies detalii despre cele petrecute la Londra și mai târziu în Elveția, cu excepția întâlnirii regelui cu principesa Ana a României, întâlnire care este descrisă cu lux de amănunte în mai toate convorbirile purtate de rege cu istorici sau jurnaliști, români sau străini, după 1989.
Încercările regelui Carol al II-lea de a reveni în țară (1945-1947)
Dar, din documentele pe care Mark László-Herbert le-a consultat la Washington, Londra și Paris iese la iveală că, după al Doilea Război Mondial, marile puteri occidentale erau foarte îngrijorate de pericolul întoarcerii – cu sprijinul puterii comuniste de la Moscova și București – a regelui Carol al II-lea pe tronul României, astfel:
O telegramă din 15 septembrie 1944 a Ambasadei Franței la Londra adresată ministrului francez al afacerilor externe informa: „Cotidianul Dail Sketchi relatează în această dimineață că fostul rege Carol al României, care în prezent locuiește în Mexic ar fi cerut guvernului francez să îi permită să se instaleze la Paris. Același jurnal adaugă că guvernul francez consultă Moscova și Bucureștiul în această chestiune.
Paris”.
În telegrama din 15 octombrie 1944, Maurice Garreau-Dombasle, ambasadorul Franței la Ciudad de Mexico, către ministrul francez al afacerilor externe se arată:
„10 octombrie 1944
Regele Carol al României părăsește azi Mexicul cu destinația Rio de Janeiro. Nu mi-a ascuns intenția sa de a ajunge în Portugalia și, în câteva interviuri de presă, a lăsat să se înțeleagă că nu a abdicat niciodată și că se gândește la o posibilă întoarcere în România.
Garreau Dombasle”.
Cât privește pe regele Carol al României, din telegrama din 18 mai 1945 a lui Francois d`Astier de la Vigerie, ambasadorul Franței la Rio de Janeiro, către Ministerul francez al afacerilor externe aflăm:
„Regele Carol al României tocmai mi-a cerut vize de Franța pentru el, pentru doamna Lupescu, dl Urdăreanu, șambelanul său și soția acestuia, precum și pentru doi servitori.
Regele argumentează că:
1) dorește să se retragă în Franța, singura țară unde are un acoperiș, la proprietatea sa din Coeme, în apropiere de Belleme (Orne);
2) la vârsta sa și în situația în care se află nu mai dorește să se implice în afaceri politice și ar păstra o atitudine strict neutră și rezervată.
Emit, din partea mea, un aviz favorabil acordării acestor vize, fostul suveran arătând în timpul șederii sale aici o atitudine corectă și ireproșabilă.
d`Astier.
Dl Hermont de la Direcția Cifrului ne înștiințează la data de 30 mai, ora 13, că nu s-a trimis nici un răspuns (la această telegramă).
Nu putem trece cu vederea „Nota din 21 iunie 1945 a unui oficial din ministerul francez al afacerilor externe despre discuția purtată cu însărcinatul cu afaceri român din Franța:
„21 iunie 1945
În cursul unei conversații pe care am avut-o recent cu însărcinatul cu afaceri român în Franța, dl Bianu mi-a vorbit despre regele Carol. Potrivit acestuia fostul suveran n-ar fi abandonat niciodată speranța de a redobândi tronul și nu ar trebui să ne încredem în declarațiile de lipsă de interes pe care le-ar putea face.
Dl Bianu a găsit de cuviință să îmi atragă atenția asupra serioaselor neplăceri pe care le-ar putea provoca eventuala prezență a regelui Carol pe teritoriul francez atât legațiunii României, în Franța, cât și însuși guvernului francez. El știa că regele deține o proprietate în Franța și se îndoia că suveranul ar face demersuri pentru a locui din nou acolo. Dar și-a exprimat speranța că viza va fi, dacă este cazul, refuzată, căci se teme că, în caz contrar, cercurile românești ale rezistenței vor organiza manifestații. Dl Bianu consideră că reședința regelui Carol ar deveni un centru de intrigi, ceea ce ar fi stânjenitor, pentru toată lumea.
Dl Bianu mi-a vorbit și de prințul Nicolae, fost regent, care locuiește în prezent în Elveția. Potrivit interlocutorului meu, prințul nu ar nutri nici o ambiție politică și i-ar fi loial pe deplin nepotului său, regele Mihai”.
În acest context, la 21 iunie 1945, ministrul francez al afacerilor externe se adresează ambasadei Franței la Rio de Janeiro:
„Secret. Urgență extremă
21 iunie 1945, ora 21,50
Venirea fostului rege Carol în Franța, care ar putea da naștere, pe plan internațional, unor interpretări supărătoare, ar risca să provoace în plus, potrivit unor informații din sursă sigură, reacții puternice în cadrul diasporei române din Paris.
În condițiile date, vă rog să binevoiți a-l ruga pe fostul suveran să își amâne plecarea”.
Către sfârșitul anului 1947, Regele Mihai I trăia practic izolat de societatea românească.
Aflăm din telegrama din 11 august 147 a lui Roy Melborne, de la legația americană din București, adresată Secretarului de Stat George Marshall:
„Secret
Primită: 12 august 1947, ora 10,45
11 august 1947, ora 9,00
Cu ocazia prânzului pe care l-am luat cu regele Mihai la Sinaia, Majestatea Sa a vorbit despre starea de spirit în condițiile aproape de nesuportat la care este supus. Mi-a spus că este extrem de deprimat din cauza evoluției evenimentelor, în special de planul amatorist al național-țărăniștilor, care îl pune într-o poziție extrem de dificilă. Este vorba de incidentul de la Tămădău de la 14 iulie 1947, în care au fost implicați mai mulți fruntași național-țărăniști care au încercat să fugă din țară. În ultimele două luni este atât de urmărit și în viața privată, încât nu există moment în care să nu să simtă spionat de agenții guvernului. Nici măcar în anumite perioade ale regimului Antonescu, spune regele, nu a fost atât de urmărit.
Recent, prim-ministrul Groza, după ce l-a acuzat pe rege de „comunicare radio zilnică cu americanii”, acuzație pe care evident Mihai a respins-o ca fiind ridicolă, i-a spus fără menajamente că primea rapoarte zilnice detaliate despre toate activitățile sale. Acum o săptămână, președintele sovietic al C.A.C. (Comisia Aliată de Control) și ambasadorul sovietic cu anturajele lor au fost invitații regelui la un prânz. Oficialii sovietici, în special Susaikov, au avut un comportament atât de dezagreabil față de rege încât acesta a exclamat că nu știa cât timp ar putea suporta asemenea umilințe.
Melbourne”.
Zece zile mai târziu, în telegrama din 21 august 1947, Jean Paul-Boncour, ministrul Franței la București, către ministrul francez al afacerilor externe arată:
„21 august 1947
Drept răspuns la o dorință exprimată de Direcția pentru Europa iată o prezentare a restrângerii prerogativelor regale sub regimul „Frontului Național Democrat. Am verificat cu ajutorul regelui Mihai punctele de la 1 la 3 ale prezentei telegrame, iar suveranul însuși a fost cel care mi-a precizat restul.
- Din punct de vedere juridic, puterile Coroanei Române nu sunt știrbite în nici un fel, cu excepția faptului că legislația conferă puteri discreționare comisiei ministeriale însărcinată cu redresarea economiei și stabilizarea monetară.
- Practic, și contrar reglementării valabile în statul român antebelic, tot ce poate intra în vigoare fără semnătura regală se elaborează și se decide fără participarea suveranului și, cel mai adesea, fără măcar să i se aducă la cunoștință. Este mai ales cazul tuturor deciziilor de politică externă; chiar dacă Curții i se mai comunică încă mai mult sau mai puțin regulat, o colecție de telegrame diplomatice, din acestea lipsesc cele mai importante elemente de informare sau evaluare. Aș menționa, de exemplu, scrisoarea pe care a scris-o Excelența Voastră, pe data de 12 iulie, Ministrului României, pentru a răspunde la argumentele României de a refuza invitația franco-engleză la întrunirile privind cooperarea economică, europeană; eu am fost cel care, imediat după ce am primit borderrul nr. DE 270 din 18 iulie – sosit abia pe data de 7 august – a adus această comunicare a Excelenței Voastre la cunoștința regelui, care nu aflase nimic despre aceasta.
- Acest rol de mașină de semnat la care a fost redus suveranul prezintă inconvenientul de a introduce opoziția Coroanei în ultimul stadiu al demersului politic și administrativ întreprins fără participarea sa, de unde și acuitatea divergențelor dintre rege și guvern asupra unor proiecte de lege, precum cele enumerate în finalul telegramei mele nr. 579 – 91. Dar – punct esențial după părerea lui Mihai I – responsabilitatea Coroanei este în mare înlăturată de traiectoria pe care a luat-o în 18 luni politica guvernului impus regelui, în martie 1945, de dl. Vîșinschi și confirmat, la începutul anului 1946, cu colaborarea ambasadorului Harriman și a lordului Inverchapel.
- Deși – teoretic – nu e nimic schimbat în puterile constituționale ale Coroanei, un rezultat indirect al acestei misiuni a „celor trei granzi” care îl obligă pe rege să confirme la putere cabinetul pe care l-a demisionat cu trei luni înainte, a fost de fapt de a aboli una din prerogativele regale; regele nu mai poate să impună demisia guvernului său.
- Până la alegeri – și, probabil, pentru că popularitatea regelui Mihai a fost folosită drept acoperire pentru blocul guvernamental în eforturile sale zadarnice de a câștiga simpatia electoratului – se afișau nenumărate menajamente față de Coroană, se încerca îndeosebi să se obțină consimțământul său voluntar pentru textele pentru care semnătura sa era indispensabilă.
Acum dacă suveranul refuză să semneze un proiect de lege sau cere în prealabil modificări de neacceptat pentru guvern, textul este reluat prin inițiativă parlamentară și atunci devine o lege votată, în general în unanimitate, de Camera totalitară rezultată în urma ultimelor alegeri, pe care Mihai este invitat să o semneze.
Boncour”.
Și se continuă de către Jean Paul-Boncour, ministrul Franței la București, către ministrul francez al afacerilor externe:
„Strict secret. Acces restricționat
21 august 1947
Continuarea telegramei precedente.
În măsura în care tânărul suveran reacționează împotriva unor astfel de procedee, i se răspunde fără sfială, mi-a spus el, că dacă monarhia nu vrea sau nu poate să se adapteze la politica „progresistă” a României „democratice”, vor fi pur și simplu obligați să se lipsească de ea. De aici, Mihai I trage concluzia că nu se mai dorește la fel de mult ca în trecut menținerea monarhiei în România.
Regele a încercat, bineînțeles, să elucideze intențiile conducătorilor F.N.D. în această privință; „O mare personalitate” mi-a mărturisit el, a fost intermediar între el și comuniști, și iată cele trei alternative pe care aceasta le-a raportat tânărului suveran:
-poate să rămână întreaga viață regele României, dacă dorește să se adapteze la evoluția „democratică” a țării;
-ar putea deveni, dacă circumstanțele o vor dovedi de preferat, președinte al unei Republici române;
-va deveni, dacă preferă, un simplu cetățean român și va putea în această calitate, să rămână în țară cât timp dorește.
Boncour”
Călătoria la Londra (12 noiembrie 1947 – 21 decembrie 1947)
La data de 27 octombrie 1947, Rudolf Schoenfeld, ministrul American la București adresează următoarea telegram lui George Marshall, secretarul de Stat American:
„Secret. Urgent
Primită: 27 octombrie 1947, ora 18.14
27 octombrie, ora 15.00
Regele Mihai și mama sa au fost invitați printr-o scrisoare personală din partea regelui Angliei să participe la nunta principesei Elisabeta. Nu au abordat problema cu prim-ministrul, iar guvernul nu și-a precizat încă poziția.
Holman, ambasadorul britanic, mi-a spus că, în decizia pe care o va lua privind invitația, Mihai va trebui să ia în calcul riscul reprezentat de prezenta apropiere a lui Carol de București, precum și informațiile privind presupusa relație a lui Carol cu agenții sovietici de la Lisabona, relație care ar viza întoarcerea sa. Absența lui Mihai ar ușura orice tentative de lovitură.
Holman se așteaptă să o vadă pe regina-mamă peste câteva zile și cred că vor discuta aceste aspect.
Schoenfeld”
Întâlnirea a și avut loc la data de 1 noiembrie 1947 și Adrian Holman, ministrul britanic la București adresează telegrama de mai jos către Ernest Bevin, ministrul britanic al afacerilor externe:
„Urgent. Strict secret
Primită: 1 noiembrie 1947, ora 20
1 noiembrie 1947, ora 18.45
A se transmite următoarele personal ministrului britanic al afacerilor externe.
L-am văzut, în această după-amiază pe regele Mihai și pe regina-mamă și am subliniat pericolul pe care l-ar reprezenta plecarea regelui din România pentru a asista la nuntă, acum că regele Carol s-a întors în Europa și ar putea fi în legătură cu cercurile comuniste care, fără îndoială, sunt nerăbdătoare să îl readucă în România pentru a-l restabili pe Carol pe tron, intenția ultimă fiind aceea de a discredita și distruge monarhia.
Regina-mamă, care a susținut o mare parte a conversației, a fost de accord cu gravitatea acestui pericol când vine vorba de un om precum Carol, cu atât de puține principii morale și atât de puțin stabil, a cărui principală ambiție în viață a fost să devină președintele unei republici române, întrucât în acest fel ar avea o mai mare sferă de acțiune sau mai multă putere decât ar avea un monarh. (Acest aspect ar putea avea o importanță aparte în împrejurările de față). Atât regina-mamă cât și regele au considerat că, dacă regele Carol ar fi adus în România, ar fi mult mai bine, dacă acest lucru s-a întâmpla cât timp regele Mihai e plecat din țară. În caz contrar, regele Mihai a cărui relație cu tatăl său se caracterizează printr-o răceală extremă, ar fi pur și simplu încarcerat. Regele a explicat că în absența sa, puterile sunt delegate Consiliului de Miniștri, care nu poate lua decât decizii administrative ce trebuie supuse aprobării regelui, după întoarcerea sa. Dacă regina-mamă ar rămâne în țară, nu ar avea nici o putere. Au aflat din surse confidențiale că prim-ministrul, care urma să vină la Palat în seara respectivă, le aduce un răspuns afirmativ. În cazul în care informația se confirmă, ar privi un altfel de gest cu un anumit grad de suspiciune, însă, datele fiind circumstanțiale, le-ar fi extrem de greu să explice de ce ar refuza invitația. Amândoi doresc să plece la Londra și speră că acest lucru nu pune guvernul Majestății Sale (Regelui George) într-o situație dificilă. Mi-a fost extrem de greu să insist ca, din rațiuni politice, să rămână, în condițiile în care acest lucru le-ar pune într-o anumită măsură viețile în pericol. Mă îndoiesc că regina-mamă ar pleca fără regele Mihai.
Vă rog să îmi comunicați cât mai curând posibil părerile dumneavoastră pentru ca, în cazul în care decizia prim-ministrului este una afirmativă, chestiunea acceptării invitației să fie analizată fără întârziere. Acest lucru este cu atât mai important, dată fiind scurgerea de informații la care vă referiți în telegrama dumneavoastră nr. 1226.
Vă voi telegrafia din nou de îndată ce aflu rezultatul întâlnirii dintre prim-ministru și rege”.
A doua zi, Adrian Holman, ministrul britanic la București, adresează a doua scrisoare către Ernest Bevin, ministrul britanic al afacerilor externe:
„Urgent. Strict secret
Primită: 2 noiembrie 1947, ora 13.20
2 noiembrie 1947, ora 12.55
A se transmite următoarele personal ministrului britanic al afacerilor externe.
Referitor la telegram mea nr. 1263 (Mai sus reprodusă)
Secretarul personal al regelui m-a informat aseară că prim-ministrul i-a comunicat regelui că întreg cabinetul spera ca regele și regina-mamă să accepte invitația la nuntă. Prim-ministrul a explicat că acest gest va arăta că guvernul român nu încearcă în nici un fel să conspire împotriva regelui și că o asemenea vizită va produce cea mai bună impresie în Anglia. Prim-ministrul a adăugat că, în absența regelui se va asigura că guvernul nu pune la cale nimic ilegal. Secretarul personal mi-a spus de asemenea că ministrul afacerilor externe, care la început se îndoia într-o anumită măsură că regele va accepta invitația, și-a schimbat părerea după discuția cu prim-ministrul.
La prima vedere, prim-ministrul mi se pare mai degrabă fals, dar este posibil ca, în acest moment, în care atacă direct Statele Unite prin intermediul procesului (este vorba de procesul lui Iuliu Maniu), guvernul român să dorească să ni se apropie sau crede că o vizită în Anglia îl va obliga pe rege să efectueze o vizită similară la Moscova mai târziu, când i se va solicita. (Până în prezent nu a existat nici o reacție la propunerea ministrului de externe către ambasadorul sovietic pentru o vizită la Moscova, la care fac referire în scrisoarea mea personală și secretă din 6 octombrie, adresată lui Warner)
Îmi dau seama pe deplin de riscurile politice pe care le implică vizita regelui și a reginei-mamă în Anglia, dar trebuie să subliniez cu maximă sinceritate că, în cazul în care guvernul Majestății Sale nu se opune categoric vizitei amândoi par să fi hotărât să accepte invitația, dată fiind atitudinea favorabilă a guvernului lor. Ei consideră că, în cazul în care regimul comunist vrea într-adevăr să scape de ei, ar fi bine ca acest lucru să se întâmple cât timp ei sunt plecați din țară. Îi înțeleg și dintr-o perspectivă umană îmi vine foarte greu să insist pe lângă ei să rămână (în România), cu atât mai mult cu cât sunt aici deja de atât timp, ocupând un tron instabil, și pentru că au acum șansa unei scurte perioade de siguranță și libertate, care s-ar putea să nu se mai ivească multă vreme de acum încolo. Trebuie mereu să țin cont de faptul că nouă ne este imposibil să le garantăm viața și siguranța în România.
În aceste împrejurări mai degrabă neobișnuite, nu pot decât să sper că veți fi de accord cu acceptarea invitației și vă rog să îmi comunicați răspunsul dumneavoastră până pe 4 noiembrie, când regele și regina-mamă se vor întoarce la București și vor aștepta să afle părerea dumneavoastră”.
În continuare la aceste două telegrame reproducem nota din 3 noiembrie 1947 a lui Geoffrey Wallinger, din Foreign Office, către Christopher Warner, ministrul adjunct al afacerilor externe britanic:
„3 noiembrie 1947
Dl Dixon m-a informat că răspunsul ministrului britanic al afacerilor externe la telegrame a fost că regelui Mihai ar trebui să i se permită să participe la nuntă, cu condiția să se întoarcă în România înainte ca dl Molotov să sosească la Londra pentru a lua parte la Consiliul Miniștrilor de Externe.
La citirea acestor două telegrame sunt îndemnat să cred că regele Mihai și regina-mamă cochetează cu ideea de a părăsi România, atâta timp cât plecarea este posibilă. Pe de altă parte sunt de acord cu dl Holman că ar fi extrem de dificil să le forțăm pe Majestățile Lor să rămână. Aparenta nerăbdare a guvernului român de a-l vedea pe rege plecat la nuntă nu poate decât să sporească suspiciunile. Pe de altă parte, am făcut deja demersuri pentru a încerca să convingem guvernul portughez să îl țină pe loc pe regele Carol și, eventual, să putem împiedica o lovitură de stat menită să aducă pe regele Carol în locul regelui Mihai – poate așa cum sugerează dl Holman, în calitate de prim președinte al României.
În aceste împrejurări, cred că ar trebui să ajungem la un compromis cu regele și regina-mamă și, în același timp, ar trebui să îl informăm pe ambasadorul Majestății Sale la Lisabona că regele Mihai dorește să participle la nunta regală și că este extrem de important ca regele Carol să fie supravegheat îndeaproape pe durata absenței Majestății Sale din România. Voi înainta proiectele de telegrame ce vor conține ideile anterioare care cred că trebuie mai întâi aprobate de Palatul Buckingham”.
Foarte importantă a fost întâlnirea regelui Mihai cu Lewis Douglas, ambasadorul Statelor Unite la Londra. Pentru aceasta redăm telegram din 22 noiembrie 1947, a lui Lewis Douglas, ambasadorul american la Londra, către subsecretarul de Stat american:
„Strict secret. Urgent
Primită: 22 noiembrie 1947, ora 11.52
22 noiembrie 1947, ora 13.00
Personal de la Douglas către Lovett.
Unu. La cererea regelui Mihai, ieri după-amiază m-am întâlnit cu el și cu regina-mamă Elena. Mi-au explicat situația din România după cum urmează:
- a) Comuniștii au obținut controlul asupra posturilor importante din cabinet. Toți membri cabinetului care nu sunt membri propriu-ziși ai Partidului Comunist sunt total aserviți membrilor comuniști.
- b) Aproape toți prietenii (regelui) și majoritatea profesorilor independenți din universități au fost închiși.
- c) Practic, i s-a luat (regelui) puterea de a dizolva parlamentul sau de a schimba guvernul.
- d) Dacă s-ar întoarce în România ar trebui, deci, fie să semneze decrete comuniste cu care nu este de accord, fie dacă nu (ar semna), să abdice. Nu va accepta prima alternative, iar a doua ar însemna fie moartea, fie închisoarea, probabil undeva în adâncul Rusiei.
Doi. I-am explicat regelui că el, și numai el, trebuie să fie cel care decide dacă se întoarce în țară sau rămâne în străinătate. Apreciem serviciile pe care le-a adus cauzei noastre și ne exprimăm îndoielile cu privire la posibilitatea ca el să continue să-și servească cu folos patria. Nu îl îndemnăm să decidă nici să-și reia responsabilitățile din țară, nici să se folosească de ocazia pe care o are de a nu se mai întoarce.
Trei.
- a) A întrebat dacă poate veni în Statele Unite și
- b) dacă în Statele Unite ar putea da o proclamație către poporul său, lucru pe care simte că are obligația să-l facă. În legătură cu aceasta, și-a exprimat îndoiala că britanicii i-ar permite să dea o proclamație din Anglia. Totuși, încă nu l-a întâlnit pe Bevin (ministrul britanic al afacerilor externe). Se va vedea luni după-amiază la ora patru.
- c) A sugerat că ar vrea să-l vadă pe secretarul de stat Marshall.
Patru.
În ce privește punctual trei, literele a) b) și c) de mai sus, i-am spus că voi discuta cu secretarul Marshalll. Nu am abordat încă această chestiune cu secretarul Marshall.
Cinci.
Noi credem totuși că, dacă ar pleca spre S.U.A. înainte să dea proclamația, plecarea sa va deveni publică și proclamația pe care ar da-o mai târziu din S.U.A. ar fi, în răstimpul călătoriei sale, invalidate de acțiunile luate de cabinetul comunist din România.
De aceea, din punct de vedere practic, nu considerăm că e recomandabil pentru el să plece din Anglia spre S.U.A. și odată ajuns acolo, să dea proclamația la care se gândește. În plus, ne îndoim că în acest moment ar trebui să folosească S.U.A. drept centru pentru activitățile sale politice. În consecință, nu se pare, că ar trebui, dacă hotărăște să nu se întoarcă în România, să-și facă publică proclamația prin intermediul unei conferințe de presă sau prin alte mijloace, cât se mai află în Europa.
În ce privește punctul trei, litera a), nu vedem nici un motiv că, după ce-și va fi dat proclamația în Europa să nu i se acorde viza pentru a vizita S.U.A.
În ce privește punctual trei, litera c), părerea noastră pentru moment este că ar fi preferabil, dacă e să se întâlnească cu Marshall, s-o facă după ce va fi luat decizia de a se întoarce sau nu, și după ce va fi dat proclamația.
Șase.
Mă voi întâlni cu Mihai din nou, luni după-amiază mai târziu sau cândva marți după ce se întâlnește cu Bevin. Am fost foarte impresionat de tânărul acesta, de al său simț al răspunderii și al datoriei. Trebuie să ia o decizie cu privire la o chestiune foarte dificilă. Este hotărât cu siguranță hotărât să ia decizia corectă. Douglas”
București – Sinaia (21 decembrie 1947 – 3 ianuarie 1948)
Decizia ce a luat-o o aflăm din telegrama din 21 decembrie 1947, a lui Auboynean, ministrul Franței la București, adresată ministrului francez al afacerilor externe:
„Primită: 26 decembrie 1947, ora 11
21 decembrie 1947
Majestățile Lor regele Mihai și regina-mamă Elena s-au întors la București astăzi la ora 13.
Evenimentul s-a desfășurat aproape în secret, cu siguranță pentru a preveni orice manifestare publică spontană; marea majoritate a corpului diplomatic nu a fost înștiințat decât cu două ore înainte și s-a remarcat absența reprezentanților U.R.S.S. ai Poloniei, ai Țărilor de Jos, și ai Belgiei.
În ce privește pe membri guvernului, dacă dna Ana Pauker și dl Pătrășcanu au fost prezenți, în schimb, ceilalți trei miniștri comuniști, ministrul de interne, ministrul comerțului și industriei și ministrul finanțelor, nu au fost prezenți.
Pe scurt simpatia acestei primiri discrete a contrastat în mod straniu cu scenele de entuziasm oficial al căror teatru a fost tot gara din Mogoșoaia, cu câteva zile înainte, cu ocazia sosirii mareșalului Tito. Dar vreau să citez părerea unui om din popor pe care am auzit-o din gura unui angajat al căilor ferate: „e bine că s-a întors regele; când e aici, ne simțim mai liniștiți”
Auboyneau”
În primele zile ale lunii decembrie, Mihai l-a trimis la București pe mareșalul Curții regale Dumitru Negel, cu sarcina de a obține – așa cum prevedea Constituția în vigoare – acordul guvernului pentru căsătoria cu principesa Ana. Între 7 și 12 decembrie, Negel a purtat negocieri cu prim-ministrul Petru Groza și cu ministrul de externe Ana Pauker, însă aceștia nu au fost dispuși să-i dea un răspuns clar. Ministrul britanic la București nu a fost surprins de poziția adoptată de guvern: „O astfel de aprobare putând fi privită ca un angajament pe termen lung în favoarea monarhiei din această țară, lucru pe care guvernul român pesemne că nu este pregătit să-și asume responsabilitatea”.
Pe 12 decembrie Negel a pornit spre Lausanne fără vreun răspuns din partea prim-ministrului.
Se întâmplă ceva foarte interesant și consecvenți cu a cita documentele inedited din arhive, redăm telegrama din 31 decembrie 1947 a ministrului Franței la București, către ministrul francez al afacerilor externe:
„Acces restricționat. Strict secret
Primită: 1 ianuarie 1948, ora 16.30
31 decembrie 1947, ora 22
Tocmai am primit dintr-o sursă foarte bună, informațiile următoare despre pregătirea și realizarea veritabilei „lovituri de stat” care a marcat ziua de ieri.
Moscova, invocând amenințarea cu conflictul care ar apăsa asupra Europei în urma eșecului Conferinței de la Londra (a decis) în aceste condiții executarea imediată a programului de abolire a monarhiei.
Comuniștii trebuiau în primul rând să-și asigure controlul asupra armatei, de aceea l-au numit pe dl Bodnăraș la Ministerul de Război. Pe data de 27 decembrie a avut loc o conferință între Ana Pauker, domnii Gheorghiu-Dej, Bodnăraș și Chișinevschi, membri ai Comitetului Central al „partidului”, pentru a stabili detaliile unui plan de acțiune care nu i-ar fi fost comunicat domnului Groza decât la data de 29 decembrie. În aceeași zi, la miezul nopții, președintele Consiliului de Miniștri îi cere regelui Mihai, care se afla la Sinaia, o audiență pentru a doua zi la ora 9, insistând ca această întrevedere să aibă loc la reședința suveranilor, situate la marginea capitalei.
Ajungând la această reședință pe data de 30 decembrie, regele și regina-mamă au observant în împrejurimi un număr mare de camioane pline cu „mercenari”. În rest garda în serviciu a fost consemnată, schimbul gărzii a fost interzis și numeroase forte de poliție civilă și militară aflate deja la fața locului rețineau în anexele clădirii întreaga suită a Suveranilor.
Reluând formula pronunțată de regina-mamă cu ocazia unui dezacord survenit între rege și șeful guvernului său, președintele Groza, de cum a fost primit împreună cu dl Gheorghiu Dej de către Majestățile Lor, a declarant, cu jovialitatea sa obișnuită: „eu sunt în favoarea divorțului” și a prezentat numaidecât actul de abdicare pentru a fi semnat de rege.
Suveranilor nu li s-a permis nici măcar să se consulte între ei; în timp ce regele se retrăgea într-o camera alăturată unde se aflau mareșalul curții și secretarul său particular, reginei-mamă i se cerea cu insistență de către președintele Consiliului să se folosească de toată influența pentru a-l determina pe fiul ei să cedeze.
Deliberarea monarhului a durat puțin timp; a remarcat imediat că reședința sa era deja împânzită de trupele diviziei comuniste „Tudor Valdimirescu”. După ce a afirmat că „el consideră că acționează în interesul poporului său, pentru a evita vărsarea de sânge”, regele s-a resemnat să semneze actul de abdicare.
Dl Groza s-a lansat atunci în mulțumiri și promisiuni frumoase: regele Mihai ar putea părăsi țara în libertate împreună cu întreaga sa suită, ar primi permisiunea de a-și luat toate bunurile și ar putea păstra chiar și domeniile coroanei; suveranii au refuzat cu demnitate această ultimă ofertă „referitoare la proprietățile care aparțin șefului statului”.
Înainte de a se retrage, președintele Consiliului a lăudat în mod ironic înțelepciunea regelui, „serviciile de securitate deținând, pretinse el, dosare compromițătoare despre legăturile lui Mihai I cu misiunile diplomatice anglo-americane și cu national-țărăniștii”.
Astăzi, regele și regina-mamă ar fi pe punctual de a se întoarce la Sinaia pentru a-și încheia pregătirile pentru plecarea în străinătate. Dar unele indicii, cum ar fi „vizitarea” de către poliție a mașinilor Palatului care intrau sau ieșeau din palatal regal îi fac deja pe informatorii mei să se teamă că nu sunt respectate angajamentele luate ieri de șeful guvernului cuprins de euforia succesului stratagemei sale. Auboynean”.
Nu ne putem abține să nu facem cunoscute publicului larg telegramele legațiunii britanice din București, către Foreign Office ale lui R. Sarell:
„Imediat
Primită 30 decembrie 1947, ora 16.50
30 decembrie 1947
În buletinul de știri special de la ora 17.30 care a fost apoi repetat la interval de jumătate de oră, Radio București a făcut public „Decretul” prin care se anunța abdicarea regelui Mihai. Regele afirmă în decret că instituția monarhiei este incompatibilă cu situația actuală după schimbările fundamentale de ordin politic, economic și social din ultimii ani. El îi lasă poporului libertatea de a-și alege evoluția politică pe viitor.
O „Proclamație” semnată de toți membri guvernului anunță că România este acum o republică populară și interpretează abdicarea ca pe o invitație făcută poporului român spre noi perspective democratice.
Voi trimite textile integrale când vor fi disponibile. A se vedea telegramele mele imediat următoare.
Foarte urgent
Primită: 30 decembrie 1947, ora 21.20
30 decembrie 1947
Textul Decretului de abdicare este următorul:
„În viața Statului român s-au predus în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice și sociale, cari au creat noi raporturi între principalii factori ai vieții de Stat. Aceste raporturi nu mai corespund astăzi condițiilor stabilite de Pactul fundamental – Constituția Țării -, ele cerând o grabnică și fundamental schimbare. În fața acestei situațiuni, în deplină înțelegere cu factorii de răspundere ai Țării, conștient și de răspunderea ce-mi revine, consider că instituția monarhică nu mai corespunde actualelor condițiuni ale vieții noastre de Stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României. În consecință, pe deplin conștient de importanța actului ce-l fac în interesul poporului român, ABDIC pentru mine și pentru urmașii mei de la Tron, renunțând pentru mine și pentru ei la toate prerogativele ce le-am exercitat ca Rege al României. Las poporului român libertatea de a-și alege noua formă de Stat.
Mihai Rex
Foarte urgent
Primită: 30 decembrie, ora 20.40
30 decembrie 1947, ora 21.00
Textul „Proclamației guvernului” este următorul:
„Muncitori, țărani, intelectuali, soldați, subofițeri, ofițeri, cetățene și cetățeni ai României!
Regele Mihai I a abdicat azi de la tron.
În actul de abdicare, semnat astăzi, la 30 decembrie 1947, constata că „în viața Statului Român s-au produs în ultimii ani adânci prefaceri politice, economice și sociale, cari au creat noi raporturi între principalii factori ai vieții de stat”.
În fața acestei situațiuni, în deplină înțelegere cu factorii de răspundere ai țării, Regele consideră că „instituția monarhică nu mai corespunde actualelor condițiuni ale vieții noastre de Stat, ea reprezentând o piedică serioasă în calea dezvoltării României”.
Astfel, poporul român a dobândit libertatea de a-și clădi o formă nouă de stat: Republica Populară.
Eliberat în 1944 de jugul cotropitorilor hitleriști și ai slugilor lor, din țară, poporul român și a luat soarta în propriile sale mâini. În frunte cu forța organizată, conștientă și neșovăitoare a clasei muncitoare, poporul român a înlăturat jugul moșierilor și a pedepsit pe trădătorii intereselor sale, alungând de la cârma țării pe cei care apărau interesele jefuitorilor săi. Astfel poporul român a reușit să-și înfăptuiască un regim democratic, pe care continua să-l întărească. Monarhia constiuia o piedică în calea desvoltării țării noastre spre un regim de democrație populară, care să asigure tuturor celor ce muncesc bunăstarea materială și culturală, să asigure independent și suveranitatea Statului Român. Prin înlăturarea monarhiei, se deschid în calea democrației noastre populare noui și mărețe înfăptuiri.
Muncitori, țărani și intelectuali, ostași, subofițeri, cetățene și cetățeni!
Să înălțăm noua formă a Statului nostrum Republica Populară Română, Patria tuturor celor ce muncesc cu brațele și cu mintea de la orașe și de la sate!”
Proclamația este semnată de toți miniștrii guvernului.
Ministrul Franței la București în telegrama din 30 decembrie informează pe ministrul francez al afacerilor externe:
„Acces restricționat. Foarte urgent
Primită: 31 decembrie 1947, ora 14
Legea care abrogă constituția stipulează că:
1) S-a luat act de abdicarea regelui României
2) România este o „republică populară”
3) Până la alegerea Adunării Constituante, puterea legislativă va fi exercitată de către Adunarea Deputaților, iar puterea executivă de către un „Prezidiu” compus din 5 membri aleși, și anume:
Dl Sadoveanu, președintele Adunării;
Profesorul Parhon președinte al asociației culturale româno-sovietice ARLUS;
Dl Voitec, ministru socialist al educației naționale;
Dl Stere, consilier la Curtea de Casație.
Aceștia au depus imediat jurământul să „apere drepturile și libertățile democratice ale poporului român, independent și suveranitatea republicii române și legile ei”.
Președintele (Consiliului de Miniștri) Groza a prezentat prezidiului demisia guvernului său, și însărcinat să constituie un nou cabinet, i s-a aprobat imediat o listă pe care apăreau toți foști săi colaboratori, cu excepția domnului Voitec.
Reacțiile românilor la aflarea veștii abdicării regelui Mihai le aflăm din telegrama din 1 ianuarie 1948 a Legațiunii americane din București către Departamentul de Stat american:
„Strict secret, București, România către Departamentul de Stat.
Primită: 1 ianuarie 1948, ora 23.17
Abdicarea regelui Mihai, anunțată pe 30 decembrie la ora 18.00 a reprezentat o adevărată surpriză pentru români. Nu existase nici un indiciu care să prevestească acest fapt, chiar dacă era evident, încă de la Crăciun, că Partidul Comunist începuse o propaganda sub acoperire împotriva regelui.
Mulți români se temeau că Mihai nu se va mai întoarce de la Londra, iar când s-a întors, după o ședere prelungită, aceștia și-au manifestat bucuria și ușurarea. Întoarcerea Majestății Sale a potolit toate zvonurile care circulau la aceea vreme referitoare la abdicare, astfel că populația a fost total nepregătită la aflarea veștii șocante din 30 decembrie despre abdicare.
Reacția românilor în primele 24 de oare este comparabilă cu cea a americanilor la aflarea veștii despre moartea lui Roosvelt, în aprilie 1945. Puțini oameni de pe străzile Bucureștiului au rămas înmărmuriți. În conversațiile cu românii pe tema abdicării, ochii li se umezeau și mulți izbucneau în lacrimi. Afecțiunea pe care oamenii de rând o simt pentru Mihai este greu de descris. Este foarte probabil că această reacție să persiste timp de cel puțin câteva zile.
Guvernul a tratat extrem de bine situația securității. Toate forțele de poliție obișnuite și de urgență au fost în serviciu pe străzile Bucureștiului, întărite fiind de Jandarmerie. Soldați români, înarmați cu arme automate, au fost concentrate în diverse puncte ale orașului, în autovehicule. Detașamente militare, sovietice în camioane au fost desfășurate în special în partea de nord a orașului, dar se crede că acestea erau destinate pentru protecția bazei sovietice de acolo. Oamenii au continuat să circule, în special în zona central împânzite de polițiști. Piața Palatului era practic pustie. Posibilitatea unor demonstrații este minima.
Se aștepta ca prima reacție a persoanelor descrise mai sus să fie urmată de mânie, în special atunci când se va afla că regele a fost forțat să abdice. Cu toate acestea, perspectiva lipsită de speranță a unei revolte sau demonstrații reușite va exclude probabil orice rezistență activă.
Se pare că guvernul României l-a înlăturat pe Rege la momentul oportun, într-o manieră foarte eficientă. Caracterul brusc al acțiunii și efectul-surpriză, împreună cu măsurile de securitate minuțioase, indică faptul că operațiunea va fi un succes.
Având loc exact înainte de vacanța de Anul Nou, când activitățile profesionale practice se suspendă și multe personale pleacă din oraș, sincronizarea este comparabilă cu atacul de la Pearl Harbor în dimineața unei zile de duminică.
Raportul legațiunii asupra faptului că regele a fost silit să abdice este strict secret. Restul mesajului este confidential”.
Prof. Liviu Sabău
