6 martie 1945 – Ziua C* în istoria României

Zilele de 23 august 1944, 6 martie 1945 și 30 decembrie 1947, își au fiecare rolul său important în comunizarea României. În opinia mea, ziua de 6 martie a însemnat pasul decisiv în acest proces nefast, în această experiență păguboasă. Iar în aceste zile se împlinesc 80 de ani de la 6 martie 1945, de la instalarea Guvernului Groza.

Contextul istoric:
România a participat la al II-lea Război Mondial între iunie 1941 și mai 1945, pe rând în ambele tabere: până la 23 august 1944, de partea Germaniei naziste, după această dată de partea coaliției antifasciste. Din toamna anului 1944 și până în primăvara anului următor, România făcea eforturi economice considerabile, pentru a susține armata română în lupta alături de armata sovietică pentru eliberarea teritoriului țării și apoi a Ungariei și Cehoslovaciei. În acest timp (dar și după), pe teritoriul țării staționau trupe sovietice numeroase (numărul lor era apreciat până la 1 milion de militari).

Guvernarea României după 23 august 1944. Sporirea influenței PCR
Între august 1944 şi martie 1945, România a avut trei guverne: primul guvern condus de generalul Sănătescu (23 august – 2 noiembrie 1944), al doilea guvern Sănătescu (4 noiembrie – 2 decembrie 1944) şi guvernul generalului Rădescu (6 decembrie 1944 – 28 februarie 1945). Anterior datei de 23 august, comuniștii nu erau prezenți în guvern, nici în parlament sau vreo instituție sau structură statală, PCR-ul era în ilegalitate (PCR era un partid minuscul, cu mulți membri în închisori sau refugiați în URSS).
Din cauza apropierii frontului (rușilor), partidele istorice au cooptat forțele de stânga (PSD și PCR) în pregătirea și realizarea actului de la 23 august. Tot din aceste considerente, stânga a fost acceptată și în guvern. În cabinetele Sănătescu şi Rădescu, comuniştii au deţinut ministerele Justiţiei (prin Lucreţiu Pătrăşcanu) şi Comunicaţiilor (Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul Partidului Comunist) şi un subsecretariat de stat la Ministerul Afacerilor Interne (Teohari Georgescu în guvernul II. Sănătescu). Vicepremier tot în guvernul II. Sănătescu, iar în guvernul Rădescu era Petru Groza.
România era ţară ocupată de Uniunea Sovietică, iar SUA şi Marea Britanie girau această realitate: în 9 octombrie s-a realizat „acordul de procentaj” între Stalin şi Churchill, potrivit căruia România intra în sfera de influenţă sovietică în proporţie de 90%.
În acest context, la 13 octombrie PCR şi PSD au întrerupt colaborarea cu PNL şi PNŢ în cadrul Blocul Național Democrat, au ieşit de la guvernare şi s-au constituit într-o nouă coaliţie denumită Frontul Naţional Democrat. A început o nouă criză politică, în care FND (întărit cu Frontul Plugarilor) a lansat o campanie puternică împotriva partidelor istorice. În urma campaniei FND, la 4 noiembrie generalul Sănătescu a format un nou guvern „de largă colaborare politică”, în care rolul de vicepremier a fost încredințat lui Petru Groza. Acest guvern Sănătescu nu avut o viață prea lungă, datorită presiunii exercitate de FND, iar în 6 decembrie a urmat guvernul generalului Rădescu.

Obiectivul major al comuniștilor în această perioadă tulbure de tranziție a fost de a obține controlul asupra ministerelor cheie şi impunerea comuniştilor la conducerea departamentelor importante atât în privinţa efortului de război, precum și obținerea controlului administrativ şi economic asupra ţării. În acest scop s-au folosit de provocări, demonizarea adversarilor şi ademenirea muncitorilor industriali, promisiunile privind reforma agrară pentru atragerea țăranilor etc.
Coabitarea politică între regele Mihai și comuniștii susținuți puternic de Moscova a fost cât se poate de dificilă. Regele avea la dispoziției o posibilitate de acțiune destul de limitată, datorită atât constituției, cât și faptului că adversarii nu aveau scrupule politice. Era și tânăr, având mai puțină experiență politică. În schimb, comuniștii aveau mijloace și instrumente destul de multe: presa cotrolată de ei, instituții sub controlul lor, presiunea străzii etc.
Împreună cu armata sovietică (sau în urma lor), s-au întors în țară „moscoviții”, comuniștii români refugiați în anii 1930 în URSS. Persoana cea mai cunoscută dintre moscoviți era „Stalin cu fustă”, adică Ana Puker. Un rol și mai important au avut consilierii sovietici instalați în instituțiile de stat.
Cel mai important emisar sovietic a fost Andrei Vîşinski, Prim-Comisar Adjunct pentru Afaceri Externe al URSS. Era persoana desemnată de Stalin să se ocupe de problemele româneşti. Vîşinski a fost acuzator (un fel de inchizitor) în procesele spectacol de la Moscova din anii 1930, fiind obișnuit cu mijloace dure și limbaj pe măsură.
În România, o influență semnificativă avea și Comisia Aliată de Control, care practic era sub controlul sovieticilor. În comisie reprezentanții anglo-americani erau figuranți, neavând vreo putere sau autoritate în fața rușilor.
Stalin avea o părere ciudată, dar caracteristică despre război și consecințele ei pe plan politic, care erau contrare cu înțelegerile făcute cu aliații occidentali: „Acest război nu este ca cele din trecut; cine ocupă un teritoriu își impune propriul sistem social…”.
Iar reprezentantul lui Stalin în România nu era mai prejos decât șeful său. Când îl presa pe tânărul suveran Mihai să numească premier pe alesul lor, atunci afirma fără jenă: „Yalta… sânt eu”.

Demiterea guvernului Rădescu – numirea guvernului Groza
Pe parcursul lunilor ianurie – februarie 1945, amestecul sovietic s-a împletit cu o propagandă deșănțată împotriva premierului Rădescu. Comuniștii au mobilizat masele pentru adunări de protest împotriva guvernului, cerând insistent numirea unui guvern FND (Frontul Național Democrat, controlat de comuniști).
În februarie, pe când manifestațiile FND pentru demitere guvernului s-au înmulțit, generalul Rădescu (care deținea și portofoliul internelor) l-a destituit pe secretarul de stat de la interne, Teohari Georgescu. Premierul era decis să facă ordine, chiar cu prețul unui război civil. Generalul nu a ținut cont de faptul că în țară staționau numeroase trupe sovietice, care erau dispuse să se amestece într-un eventual conflict intern.
În data de 26 februarie 1945 a sosit la București Vîșinski, cerând insistent regelui demiterea lui Rădescu și numirea lui Groza premier (de formă, se vorbea despre un guvern FND). Regele Mihai a încercat să se opună, dar atunci sovieticii au recurs la amenințări, demonstrații de forță cu tancuri în București.
Vîșinski s-a comportat nediplomatic: a bătut cu pumnul în masă la discuțiile cu regele. A recurs la șantaj și amenințări. A folosit un limbaj nepotrivit, a ieșit furios trântind ușa. Regele a avut speranța că va fi susținut diplomatic de occidentali, dar anglo-americanii i-au comunicat că nu pot să intervină în favoarea României.
Moscova mai avea încă un as în mâneacă: Transilvania de Nord, care după 11 noiembrie 1944 a intrat sub administrație militară sovietică, iar administrația românească a fost evacuată de acolo. Sovieticii lăsau să se înțeleagă că dacă regele va numi un guvern pe placul lor, atunci Ardealul de Nord va fi retrocedat României.
În urma campaniei de presă și a manifestațiilor organizate de PCR, la 28 februarie 1945, guvernul generalului Rădescu a demisionat. Strada și presa comunistă au jubilat, revndicând și mai insistent numirea ca premier a lui Petru Groza. Maniu și Brătianu liderii partidelor istorice, în audiență la palatal regal l-au sfătuit pe rege să reziste, dar practic nu-l puteau ajuta în condițiile presiunilor crescânde ale rușilor și ale comuniștilor.
În 2 februarie regele l-a nominalizat pe Groza premier, iar în 6 martie 1945 a acceptat lista guvernului. Guvernul era compus din comuniști și aliații lor din diverse partide politice, dar funcțiile cheie erau îndeplinite de comuniști (coaliția era alcătuită din Partidul Național Liberal-Tătărăscu, Frontul Plugarilor, Partidul Național Țărănesc – Anton Alexandrescu, Partidul Social Democrat Român, Uniunea Generala a Sindicatelor din România, Partidul Național Popular, Partidul Național-Țărănesc și, ultimul pe listă, Partidul Comunist din România).
În 9 martie 1945 sovieticii au aprobat redarea administrației Transilvaniei de Nord guvernului, venind în sporirea popularității noului guvern. Presa radicand în slăvi pe Stalin și pe servitorii lui autohtoni…

Primele măsuri de comunizare a țării
Având puteri depline și sprijinul necondiționat al Moscovei, guvernul Groza a trecut cu pași repezi la transformarea politică, apoi economică, socială și culturală a României:
– În 23 martie 1945 a fost adoptată legea privind reforma agrară, iar în 30 martie legea privind epurarea aparatului de stat.
– Peste puțin timp se va înființa lagărul de la Caracal, unde sunt închiși mai întâi legionarii, apoi și alții considerați dușmani ai noului regim.
– Se constituie primele societăți mixte (sovromuri), tribunalele populare dau condamnări cu nemiluita, pluralismul politic este în curs de lichidare.
Vor urma apoi falsificarea alegerilor din 1946, abolirea monarhiei în 1947, adoptarea primei constituții staliniste în 1948, prin aceste acte regimul totalitar communist va fi împlementat și în România.
Actul din ziua de 6 martie 1945, numirea guvernului Groza, a însemnat pasul decisiv în procesul de comunizare a României. Act petrecut acum 80 de ani.

C* de le comunizare/bolșevizare

László László