24 Ianuarie 1859 – Unirea Moldovei cu Țara Românească

I. Problema românească – problemă europeană

În Războiul Crimeii (1853-1856), Rusia este înfrântă și, după Congresul de la Paris, din 1856, protectoratul ei asupra Principatelor încetează. Locul protectoratului ei asupra Principatelor este luat de garanția colectivă a Marilor Puteri europene, semnatare ale Tratatului de pace, din 1856, de la Paris (Franța, Anglia, Austria, Rusia, Prusia, Imperiul Otoman și Sardinia), cu menținerea suzeranității otomane.
Occidentul încurajază o structură statală viabilă între Rusia și Imperiul Otoman. Încă din fazele preliminare ale Congresului de la Paris, din 1856, reprezentantul Franței a abordat problema unirii celor două principate. Noul stat ar fi format o barieră naturală în calea expansiunii Rusiei țariste și ar fi apărat, în același timp, integritatea Imperiului Otoman. Și, pentru a îndepărta Rusia de la Gurile Dunării, Puterile europene retrocedează Moldovei sudul Basarabiei (trei județe, Cahul, Bolgrad și ismail) și declară libertatea navigației pe marele fluviu, sub controlul unei comisii europene a Dunării, cu sediul la Galați. Interesul Europei pentru Dunăre și comerțul pe marele fluviu, inclusiv cu produse românești, determină o schimbare esențială de cadru geopolitic. Când puterile europene, la inițiativa și îndemnul Franței lui Napoleon al III-lea, hotărăsc la Congresul de Pace de la Paris, să transforme Dunărea în întregimea ei într-un fluviu european, care să aparțină Europei, soarta Principatelor Române e decisivă.
Când Congresul de pace de la Paris și-a început lucrările (la 13/25 februarie) problema românească devenise, deja, o problemă europeană. Locul pe care l-a ocupat în cuprinsul dezbaterilor, atestă acest fapt. Reprezentanții Marilor Puteri erau informați în legătură cu dorința românilor. În cursul dezbaterilor a ieșit în evidență poziția deosebită a Puterilor față de Unire. Franța a cerut înfăptuirea Unirii sub un principe străin, Rusia – interesată în dezbaterea concertului european a susținut Unirea – cărora li s-a alăturat Prusia și Sardinia – din rațiuni care priveau propriile lor interese politice – în condițiile în care Anglia nu adoptase, încă, o poziție ostilă, Unirea a fost combătută cu înverșunare de Turcia și Austria. Pornind de la interesele integrității celor două imperii, care ar fi fost amenințate în condițiile constituirii unui stat românesc, Turcia, și mai ales Austria, s-au opus cu înverșunare, pretextând că nici românii nu doresc Unirea. Ca urmare a acestui fapt, la stăruința reprezentanților Puterilor favorabile Unirii, care s-au pronunțat în favoarea consultării poporului, Congresul a hotărât ca statutul definitiv al Principatelor să fie stabilit după ce locuitorii celor două Principate se vor fi pronunțat. La adăpostul acestei prevederi, lupta românilor pentru Unire a luat o mare amploare.

II. Organizarea luptei pentru Unire. Adunările ad-hoc

În cursul anului 1856 și 1857, treptat, revoluționarii exilați din Țara Românească s-au reîntors în patrie putând participa direct la lupta pentru Unire. Mișcarea unionistă din Moldova, sprijinită pe o atitudine favorabilă a domnitorului care a pus în aplicare o lege liberală a presei și a numit în posturile principale ale administrației partizani ai Unirii – capătă un caracter legal, organizat și centralizat, prin crearea, în mai 1856 a „Societății Unirii”, a „Comitetului electoral al Unirii”, care dirijau activitatea comitetelor înființate în toate județele țării.
În ambele Principate, conducătorii mișcării unioniste s-au organizat într-o formație politică denumită „Partida națională” care, deși eterogenă sunt raportul compoziției sociale, a reprezentat o puternică forță în lupta pentru organizarea alegerilor.
În Țara Românească, de asemenea, mișcarea unionistă era dirijată de un „Comitet Central de acțiune”. În primele luni ale anului 1857, se ajunge la coordonarea deplină a ambelor mișcări de către un „Comitet central al Unirii”. Acesta dă o largă publicitate programului unionist, îl aduce la cunoștință întregului popor, privind adeziunea unanimă și entuziastă a acestuia. În cuprinsul a patru puncte, programul sintetiza cerințele unioniștilor moldoveni:
– autonomia și neutralitatea Principatelor;
– Unire;
– prinț străin;
– guvern reprezentativ cu o singură adunare generală formată după un sistem destul de larg pentru ca interesele tuturor claselor societății să fie reprezentate.
Totodată, au fost proclamate principiile fundamentale ale viitoarei organizări interioare:
– respectul dreptului de proprietate, de orice natură ar fi;
– egalitatea tuturor românilor în fața legilor;
– libertatea individuală și libertatea muncii pentru țărani.
La expirarea perioadei de domnie a lui Gr. Al. Ghica și a lui Barbu Știrbei, Poarta a desemnat doi caimacami (locțiitori de domni) pe T. Balș și, apoi pe N. Vogoride, în Moldova și pe Alexandru Ghica, fostul domn regulamentar în Țara Românească. Totodată, după evacuarea Principatelor de trupele austriece, membri Comisiei europene, primiți cu simpatie de populație, și-au putut ocupa posturile la București.
Campania electorală pentru alegerea candidaților care urmau să facă parte din Adunarea ad-hoc, cu autorizația caimacamului, sprijinit direct de consulul Austriei la Iași, Gödel de Lannay, a fost presărată cu mari abuzuri. Listele electorale au fost falsificate, fiind excluși toți cei presupuși a fi partizani ai Unirii. Astfel, de exemplu, din 2.000 de mari proprietari, au fost înscriși doar 350, din peste 20.000 de proprietari mici, doar 2.264, din liber profesioniști doar 11, și numai 1.190 de negustori și meșteri din 11.000, câți erau în realitate.
Aceste violări flagrante au stârnit o reacție fără precedent. Demisia colonelului Alexandru Ioan Cuza, pârcălab de Galați, om cu mare autoritate, a reprezentat un act cu puternic răsunet intern și internațional.
Valului de proteste din interior și a opiniei publice de pe continent i s-a adăugat acțiunea energică a puterilor favorabile Unirii, acestea au rupt relațiile diplomatice cu Poarta. Atmosfera internațională era deosebit de încordată a provoca un conflict european. Pentru a se evita o asemenea alternativă, era necesară intervenția Angliei.
În august 1857, împăratul Napoleon al III-lea și regina Victoria a Angliei s-au întâlnit la Osborne (insula Wight, din canalul Mânecii). Ca urmare a discuțiilor a convorbirilor purtate între cei doi suverani și miniștri de externe ai acestora se ajunge la un compromis în virtutea căruia Anglia consimte la anularea alegerilor falsificate, în schimb Franța renunță la sprijinul Unirii depline a Principatelor, sub un principe străin, se declară de acord doar cu o unire legislativă.
La 7/19 octombrie 1857, Adunarea ad-hoc a Moldovei a votat cu 81 voturi acordate de cei 83 deputați prezenți, o declarație care dădea curs celor mai mari, mai generale și mai naționale dorințe ale țării, care erau:
1. Respectarea autonomiei;
2. Unirea Principatelor într-un stat cu numele România;
3. Principe străin ereditar;
4. Neutralitatea și inviolabilitatea noului stat.
Adunarea ad-hoc a Țării Românești, la rândul ei, a adoptat, în unanimitate, o propunere care cuprindea toate punctele rezoluției moldovene; faptul probează deplina unitate de vederi. Adunările ad-hoc au reprezentat unul din momentele cele mai importante în lupta românilor pentru Unire.

III. Conferința și Convenția de la Paris (1858)

Cererile celor două Adunări cuprinse într-un Raport al comisarilor europeni au fost înaintate reprezentanților puterilor garante întrunite în Conferința de la Paris, din 10/22 mai – 7/19 august. Înțelegerile asupra celor convenite au fost incluse într-o Convenție care cuprinsea statutul internațional și principiile de organizare internă a Principatelor. Fără să țină seama de dorințele formulate în Rezoluțiile Adunărilor ad-hoc, acest document oferea românilor o unire trunchiată.
Statul astfel rezultat urma a se numi „Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, și cu excepția a două instituții cu adevărat unice – Comisia Centrală și Înalta Curte de Justiție și Casație, cele mai înalte foruri legislative și juridice, ambele cu reședința la Focșani, în cele două țări ar fi trebuit să funcționeze domni, adunări și guverne separate.

Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza

În Adunarea electivă a Moldovei, „Partida Națională” nu a prezentat, de la început, un candidat pe care să-l opună grupurilor conservatoare care aveau de ales între Mihai Sturdza fostul domn regulamentar și Grigore Studza, fiul acestuia. În cele din urmă, la 3/15 ianuarie 1859 aceasta a propus pe Alexandru Ioan Cuza, care a fost ales domn cu unanimitatea voturilor deputaților prezenți.
Prevalându-se de lipsa de precizie a Convenției de la Paris, în privința desemnării domnitorilor, conducătorii luptei naționale au decis ca alesul Moldovei să fie desemnat și în Țara Românească, iar Europa să fie pusă în fața faptului împlinit.
Adunarea electivă a Țării Românești era însă dominată de conservatori care dețineau 46 din cele 72 mandate. Șansele cele mai mari de a fi aleși erau atribuite foștilor domni Gh. Bibescu și Barbu Știrbei.
În această situație, liberalii radicali au inițiat, prin intermediul tribunilor o vie agitație în rândul populației Capitalei și a țăranilor din împrejurimi. O mulțime de peste 30.000 oameni s-au aflat în preajma Adunării în acele zile istorice.
Intimidați, conservatorii au încheiat un acord cu liberalii în virtutea căruia fiecare parte renunță să-și mai susțină candidații. În aceste împrejurări, în condițiile unei vii agitații, la 24 Ianuarie 1859 deputații se întâlnesc pentru a-l desemna domn tot pe Alexandru Ioan Cuza.

IV. Epoca marilor reforme

Mai ales cu ajutorul lui M. Kogolniceanu, care formează guvernul între 1863 și februarie 1865, Al. I. Cuza reușește o serie de reforme de maximă importanță pentru noul stat. Între altele legea cu privire la secularizarea averilor mănăstirești închinate de domnii români de-a lungul timpului mănăstirilor de la Muntele Athos, de la Locurilor Sfinte, de la Muntele Sinai și Patriarhiei de la Constantinopol (35 din 69 mănăstiri în Muntenia și 29 din 122 în Moldova erau închinate). Averile acestora, cărora li se adăugau proprietățile celorlalte mănăstiri depinzătoare de Biserica ortodoxă română, reprezentau aproape un sfert din suprafața țării. Și până atunci principi români încercaseră să recupereze aceste pământuri, dar se izbiseră de opoziția Rusiei, care își apără astfel poziția sa de susținătoare a ortodoxiei (totdeauna pretext binevenit intervențiilor rusești în criza orientală). Legea a fost prezentată în Adunare la 13/25 decembrie 1863 și a fost votată cu 93 de voturi; doar trei deputați s-au pronunțat împotrivă. În 1863, Poarta protestează în numele Patriarhiei de la Constantinopol.
Legea prevedea acordarea unor despăgubiri în valoare de 82.000.000 lei, din care trebuia reținută suma de 31.000.000 lei datorată de mănăstirile închinate statului român. Patriarhia refuză încercând o revenire la situația inițială. Nu reușește și astfel, un sfert din pământul țării reintră în stăpânirea ei, fără să mai fie nevoie de plata unei despăgubiri. Secularizarea aduce sub autoritatea statului mari întinderi de pământ, dar creează totodată o relație nu tocmai normală cu biserica națională, care se vede privată de o parte din bunurile sale.
La 2/14 mai Kogălniceanu a cerut Adunării să voteze legea electorală. O dată cu proclamația adresată poporului, a fost prezentat și textul „Statutului dezvoltător al Convenției” și al noii legi electorale care urmau să fie aprobate prin plebiscit.
În conformitate cu prevederile „Statutului” puterea legislativă era atribuită Adunării elective și Corpului ponderator (Senatului). Domnitorul, singur avea inițiativa legilor elaborate, de Consiliul de Stat. Din Corpul ponderator făceau parte: mitropolitul, episcopii, președintele Curții de Casație, Generalul cel mai vechi în grad și 64 de membri numiți de domn. La rândul ei, legea electorală împărțea alegătorii în două categării:
I. aleși direcți – acei care plăteau o contribuție de cel puțin 4 galbeni, știau carte și aveau vârsta de 25 ani; la aceștia de adăugau intelectualii și pensionarii cu o pensie de cel puțin 2.000 lei pe an;
II. alegătorii primari – votau prin delegați; aceștia se recrutau din contribuabilii de la sate care plăteau 48 lei impozit și cei din centrele urbane care plăteau 80 lei în orașele până la 15.000 locuitori și 10 lei în cele cu o populație mai numeroasă.
Alegătorii direcți alegeau prin vot secret, cei primari prin delegați. Erau eligibili cetățenii în vârstă de cel puțin 30 ani care plăteau 4 galbeni impozit. Erau scutiți de cens: profesori, institutori, preoți, licențiații, liber profesioniști și pensionari cu o pensie de cel puțin 2.000 lei.
Plebiscitul, desfășurat între 10/22 – 14/26 mai a consacrat adeziunea poporului la actul desăvârșit de domn: 682.621 voturi au fost pentru, au fost 70.220 abțineri și doar 1.307 împotrivă.
Elaborat de Consiliul de Stat și amendat de guvern, proiectul este adoptat și, apoi sancționat și promulgat la 14/26 august.
Potrivit datelor statistice și analizelor efectuate, au fost împroprietăriți 406.420 clăcași (75.815 fruntași, 215.654 mijlocași și 149.550 pălmași cu 1.654.969 ha (din moșiile particulare și din cele ale statului), 60.651 locuitori au primit numai locuri de casă și grădină, 48.342 însurăței au fost împroprietăriți cu 228.328 ha, iar 106.714 alți săteni au cumpărat loturi mici (pe baza acelorași legi de împroprietărire) atingând o suprafață totală de 546.593 ha.
În „Proclamația” ce însoțea legea rurală se putea citi:
„De astăzi voi sunteți stăpâni pe brațele voastre; voi aveți o părticică de pământ, proprietate și moșie a voastră; de astăzi voi aveți o patrie de iubit și apărat”.
La 11/23 februarie 1866, Cuza e nevoit să părăsească domnia pentru a face loc principelui străin. Fusese aceasta una dintre cerințele principale ale Divanurilor Ad-hoc. Detronat și nevoit să părăsească țara, declară la plecare: „Să dea Dumnezeu să-i meargă țării mai bine, fără mine, decât cu mine”.
Cuza se retrage la Viena, apoi la Florența, și moare în Germania, la Heidelberg, în 1873, osemintele sale fiind aduse în România și înhumate pe moșia sa de la Ruginoasa, iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial așezate în biserica Trei Ierarhi din Iași.
Locotenența domnească (creată la 11 februarie 1866 pentru a ține locul domnitorului Al. I. Cuza detronat), îl trimite în Occident pe I.C. Brătianu care apelează la sprijinul lui Napoleon al III-lea. Și din nou acesta îi ajută pe români, este găsit Carol de Hohelzollern-Sigmaringen.
Un plebiscit (2/14 – 8/20 aprilie) îl alege cu 685.000 de voturi, contra 224. Și la 10 Mai 1866, Parlamentul român îl proclamă principe constituțional sub numele de Carol I.
Prof. Liviu Sabău