În România, ”țară tristă, plină de umor„ (Bacovia), în care mulți vorbesc, puțini ascultă, mulți scriu, puțin citesc, un aspect pozitiv după 1989 este creșterea numărului publicațiilor culturale. Iubitorii de cuvânt scris au de unde alege: „România literară”, „Viața Românească”, ”Luceafărul de dimineață”, Convorbiri literare”, “Familia”,”Tribuna”, “Ramuri”, “Contemporanul”, “Dilema veche”, “Observator cultural”, “ Revista 22”, “Secolul XXI”, “Vatra”, ‘Poesis”, “Orizont”, ”Astra”, “Tomis”, “Apostrof” etc.
În acest context, a dori să înființezi o nouă revistă culturală într-un județ nu prea mare, este un act de mare curaj. Acesta l-a avut în urmă cu 16 ani scriitorul Daniel Săuca, pe atunci încă puțin cunoscut la nivel național. El s-a condus după dictonul popular – „ doar cei care îndrăznesc și reușesc”. Și a reușit să apară revista de cultură „Caiete Silvane”. Nu știu câți din cei interesați de cultură îi dădeau viață lungă noii gazete.
Actualul redactor-șef al revistei a realizat atunci un lucru rarisim în lumea de azi, nu știu cum a făcut de a condus la aceeași masă a dialogului nu mai puțin de 11 instituții județene de la cel mai înalt nivel: Consiliul Județean, Prefectura, Direcția Județeană pentru Cultură, Muzeul Județean de Istorie și Artă, Primăria Zalăului, Biblioteca Județeană „Ioniță Scipione Bădescu”, Inspectoratul Școlar Județean, Arhivele Naționale Filiala Sălaj etc. etc. Reprezentanții lor au semnat un protocol de colaborare, pe care l-au onorat de-a lungul anilor, făcând posibilă longevitatea publicației „Caiete Silvane”.
Mai mult, neobositul și inspiratul manager al ei, scriitorul Daniel Săuca, a convins și conducerea Uniunii Scriitorilor din România să accepte sub egida sa și revista sălăjeană. Astăzi ea este și membră a Asociației Revistelor, Publicațiilor și Editurilor.
Am citit aproape toate numerele ei. Ea și-a câștigat respectul cititorilor și pentru că se ține de cuvânt. În cea mai bogată gazetă tipografică pe care o are o revistă din țara noastră. Colectivul de redacție ne informează că revista apare „până în data de 20 a fiecărei luni”. Nu știu ca în vreo lună să fi depășit această dată. Spre exemplu, eu scriu aceste rânduri în 18 octombrie 2020 și deja am citit numărul pe această lună al publicației.
Deși apare în provincie, ea nu este deloc provincială, având largă deschidere spre cultura națională și universală, a reușit să-și contureze clar o personalitate prin îmbinare între național și regional, mai precis a realizat în cei 16 ani un adevărat portret spiritual al Sălajului, demonstrând că, deși județ mic, el este mare nu numai prin trecutul său ce nimeni nu-l poate tăgădui, ci și prin tradițiile de o mare originalitate pe care satul sălăjean le poate arăta lumii cu mândrie și pe care nu le găsești oriunde. Sălajul are de toate, nu-i un județ din care vrei să evadezi. Această revistă și aceste aspecte le-a făcut cunoscute tuturor.
Colectivul redacțional al revistei „Caiete Silvane” știe că cea mai mare bogăție a unei țării sunt oamenii ei. De aceea, o temă constantă în conținutul numerelor ei este evocarea unor vremuri de ieri și de azi care au însemnat ceva în județ și chiar la nivel național.
Deși numărul publicațiilor de acest gen este mare la nivelul țării, totuși revista noastră a reușit ca prin bogatul și variatul ei conținut, prin ținuta grafică și atractivitatea iconografică să intre în atenția marilor reviste. Faptul că cea mai importantă revistă de cultură „România Literară”, condusă de criticul literar Nicolae Manolescu, la rubrica „Revista revistelor” periodic face referiri prețioase privitoare la revista sălăjeană este pentru mine o bucurie, recunoaștere a faptului că, vorba cronicarului, se nasc oameni valoroși și pe plaiurile noastre.
Pentru mine, lectura integrala a fiecărui număr al ,,Caietelor Silvane” este, vorba cronicarului Miron Costin, ”o frumoasă şi de folos zăbavă” (= răgaz, odihnă, petrecere). De ce, prin ce, cum? Prin constanţa rubricilor și prin varietatea lor. Creaţii originale, parodii, cronici literare, folclor, rememorări, cinema, eseuri, lingvistică, istorie, traduceri, pagini de jurnal, malaxorul de carte, cronica discului, solilocvii inutile. Revista reuşeşte să se sincronizeze cu realitatea culturală a vremii, dar nu uită nici de cei datorită cărora noi, astazi, putem respira și aspira liberi. Publicaţia aflată în discuție a realizat ceva pe care politicienii și diplomaţii noștri n-au reușit încă. O colaborare cu etnicii maghiari permanentă și benefică pentru ambele părți. Sub genericul ,,Primavara poeziei” au loc periodic schimburi culturale între scriitorii sălăjeni și cei maghiari. Fiecare din cele două țari face cunoscute valorile celeilate. Spre exemplu, în numărul recent apărut revista publică un amplu grupaj de poezii românești și maghiare. Fiecare poezie este tradusă și în limba maghiară, dar și invers, cele maghiare în limba româna. O certă dovadă că valorile spirituale îi apropie pe oameni, îi face mai buni, îi scot din cenușiul și pandemicul existențial. În mod deosebit recunosc faptul că revista și-a păstrat cu consecvență statutul. A dovedit că are o personalitate bine structurată, că are coloană vertebrală. Dovada: nu s-a lăsat ,,cucerită” de viața politică. A rămas neutră, orientată doar spre valorile lumii în care trăim. S-a lăsat, însă, atrasă de valorile spirituale confirmate ale țării, multe dintre ele găsindu-și spațiu topografic în cuprinsul publicației. Bunăoară, în numărul pe această lună, reputatul critic literar și profesor universitar clujean Ion (Jean) Pop publică fragmente din corespondența sa cu profesorul universitar Mircea Zaciu în perioada 1964-2000. Fermecătoare texte datorate unor intelectuali de elită, adevărați ,,boieri ai minții”.
Închei acest laudatio prin a remarca deschiderea revistei spre valorile universale ale literaturii de ieri și de azi. O face în primul rând profesorul, poetul și criticul literar jibouan Viorel Mureşan. De mai mult timp, pe coperta patru a publicației sub genericul „ARCA POEZIEI” acesta publică o traducere din poezia unui autor intrat în literatura universală, însoțind-o cu succinte note informative, dar substanțiale.
În recentul număr, Viorel Mureșan ne oferă spre lectură o poezie a poetului slovac Srecko Kosovel, din care ofer cititorilor doar două versuri din strofa finală:
“Iată, ziua vine, și tu asemeni frunzei,
Către pământ vei cădea.”
Până atunci, să ne bucurăm și de bucuriile spirituale pe care contemporanii noștri ni le oferă. Iar revista „Caiete Silvane” este printre ei. La decalologul prețuirii revistei „Caiete Silvane” țin neapărat să-i anexez o addenda: sunt bucuros și mândru că 10 dintre cei care publică în revistă mi-au fost fie elevi, colaboratori, colegi sau prieteni: ei se numesc Marcel Lucaciu, Viorel Tăutan, Viorel Mureșan, Gheorghe Moga, Ioan F. Pop, Teodor-Sărăcuț Cămănescu, Marin Pop, Alice Valeria Micu, Voichița Lung, Ileana Petrean.
Măcar în felul acesta o dată pe lună ne reîntâlnim prin intermediul cuvântului scris. Citindu-i, mă simt mai puțin singur și privesc în urmă cu satisfacție că am trăit între oameni care prin ce fac înfrumusețează, fericesc și înbunează lumea.
Pentru nimic din lume nu aș dori ca acest nesolicitat de nimeni laudatio să fie considerat sinonim cu rugă de acceptare a mea printre colaboratorii revistei. N-am scris și nu voi scrie niciodată pentru acceastă revistă. De ce? Sunt prea cu picioarele pe pământ și cu capul pe umeri ca să nu-mi dau seama că al meu condei este prea ruginit pentru nivelul calitativ al modului în care se scrie revista astăzi.
Dascăl de cetire și simțire românească,
Octavian Guţu
