Ispăşitorii pedepselor nemeritate

Criza politică la care asistăm, poate fi numită ca fiind „fără precedent”, însă cred că deja această formulă începe să devină inutilă în politica românească. Cred că aproape tot ce înseamnă „precedent” politic, s-a creat; probabil mai lipseşte un schimb de pumni live la tv, între taberele politice, şi lista precedentelor poate fi închisă. Nu ştiu nici câtă energie, sau cât din „baterie” mai există în acest popor, ca să reziste acestor realităţi groteşti, oferite de clasa politică românească. Nu mai poate fi vorba de o luptă dreaptă, normală, cinstită, de o competiţie, mai bine spus. De coabitare, nici atât. Avem de-a face cu un măcel politic în care primează interesele personale ale politicianului, ciolanul, funcţia şi ceea ce decurge după ce aceasta e cucerită. Modalităţile prin care se acţionează, la niveluri care ar trebui să servească drept exemplu pentru cei mulţi, sunt deja de o manieră care te trece în braţe, pragul lehamitei. Am constatat în aceste zile, o dată în plus, că suntem conduşi de oameni cărora le este frică de anonimat şi de posibilitatea de a rămâne fără acces la butoane. Ca să nu mai vorbim de alergia la mediul umed din beciuri. Iar dacă nu vom mai fi conduşi de ei, nici ceilalţi nu strălucesc orbitor. Folosind metode tot mai dolosive, opoziţia îşi arată disperarea, iar lupta pentru ciolane a atins cote galactice. Opoziţie care şi-a împărţit strategic haita în grupuri organizate şi dotate pe care le-a trimis la picioarele fiecărui scaun din tabăra adversă, aflată încă la butoane, pentru a-l scutura temeinic şi a face loc „noului suflu politic”. Asta cu suflu‘ nou, e de tăvălit pe jos de râs. Care nou, fraţilor? Nu ştiu de unde ies statisticile celor care vor puterea şi tremură de nervi că uite, ăla nu se dă jos, nu face loc dom’le, nu se dă şi pace, trebuie intervenit în forţă că nu se mai poate. Daţi-mi voie să nu văd în Blaga un „suflu nou”. Nici în Predoiu, nici în altcineva din gaşca veche de drujbari, care a mutilat salariile sutelor de mii de români sau pensiile bătrânilor noştri, ca să nu mă întind cu nenorocirile exemplificate. Pe de altă parte, actualii, pe care tremură izmenele de teamă că că printr-o lovitura a karmei, rămasă neplătită din vremuri străvechi, iliesciene, s-ar putea scufunda şi ei. Prin urmare, în acest context în care realizăm tot mai mult, pe zi ce trece că indiferent ce se va alege la final de război, fie că rămân cei de acum fie că vin, precum mascaţii, cei cu suflul nou, românii sunt după cum urmează: sătui, dezamăgiţi, pedepsiţi, umiliţi, daţi deoparte. Întrebaţi un sălăjean dacă mai are încredere în actuala putere, însă nu uitaţi să-l întrebaţi şi ce părere are despre desantul celorlalţi. Citiţi comentariile la materialele cu caracter politic, fie că acestea îi privesc pe cei roşii, portocalii, verzi sau mov. Citiţi-le şi veţi constata, atât dumneavoastră, cititorii noştri „anonimi”, cum le place ălora mari să vă alinte, dar şi ei– cei care privesc de sus acum, că lumea s-a săturat de întreaga clasă politică românească şi de „suflul vechi”, îmbătrânit în păcate, corupţie şi minciună, şi de cel “nou”, în fapt, o halenă mascată cu o „apă de gură” din vest şi care după un timp, va rămâne descoperită şi la adevăratul ei…miros. Sălăjenii par să nu mai dorească pe nimeni. Va fi extrem de greu ca aceste două tabere să mai crească în ochii oamenilor, având în vedere ceea ce oamenii trăiesc astăzi. La nivel macro, ca ţară, suntem vai şi-amar. Autostrăzile sunt practic inexistente, iar acest lucru izolează România de Occident din punct de vedere economic, turistic, etc. Agricultura, după ce că le lovită de calamităţi, mai e sugrumată şi de slaba dezvoltare şi perspectiva sumbră pe care o are. În acest moment sunt sute de hectare de pământ calamitate, porumbul nu trece de genunchi, culturile compromise, grădinile oamenilor nenorocite. Reforma în educaţie nu este nici acum finalizată, legea educaţiei a fost modiuficată de atâtea ori încât a ajuns să arate ca un pacient care nu se mai recunoaşte nici el însuşi; staţi să vedeţi ce rezultate vom avea la Bacalaureat. Autostrăzi nu avem, rafinăriile sunt pe butuci, marile combinate, indiferent care au fost sau ce produceau, sunt ruină. Minele, la fel. Sistemul medical, la pământ, ros de politică de la birourile de conducere până în sălile de operaţii. Administraţiile locale, cheia vieţii cetăţenilor, sunt putrede de corupţie, incompetenţă şi lupte pentru eternul ciolan. Iar noi, ca Românie, vorbim despre aderarea la zona euro. Cum Doamne iartă-mă să nu râzi isteric?

Zonă euro, cu salarii de nici 200 de euro, că cam acesta, (da,cacofonia e necesară!), acesta este nivelul nostru de trai, ca medie. Cât despre micuţul Sălaj, ce să mai vorbim. Suntem singurul judeţ în care lucrările la autostradă nu au început, pe zona noastră. Pe hartă, linia e întreruptă de la intrarea şi până la ieşirea din judeţ. Oare de ce? Zalăul n-are, de 12 ani, o şosea de centură, stadionul se prăbuşeşte, posibilităţile de distracţie şi recreere sunt numărate pe degetele de la o mână. Restul, adăugaţi-le dumneavoastră. Şi atunci? Oare putem spune, cinstit şi răspicat, că sălăjeanul nu mai crede în lacrima politicienilor? Eu îndrăznesc să cred că da. Iar cine nu este încă pe deplin convins, se poate convinge luând pulsul bulevardului, al străzilor din Zalău Şimleu, Cehu, Jibou, sau pulsul satelor, dacă or mai avea puls…după cât suferă şi îndură oamenii de acolo. Iar marea dramă nu este aceea că nu mai credem în lacrima unui om, ci faptul că nu ne mai impresionează în general lacrimile de crocodil şi promisiunile răguşite ale niciunei formaţiuni politice, pentru că toate au demonstrat (şi acum o fac parcă mai mult ca oricând), că alcătuiesc o masă politică eminamente compromisă, iar singurul păgubaş, încasator de şuturi şi palme istorice, rămâne poporul român, în vecii vecilor, Amin!