Înfrățirea cu Congo

România. O ţară în care generaţii peste generaţii au trăit cu acelaşi stigmat, cu acelaşi blazon al generaţiilor de sacrificiu. De sacrificiu… „pentru ce, sau pentru cine?”, ar întreba un copil, abia pornit prin viaţă. Pentru oricine şi orice, numai pentru propriile interese nu. Te sacrifici pentru alţii. Eşti martirul penalilor, hoţilor, îmbuibaţilor. Erou pentru bunăstarea lor şi călău pentru propriul tău destin românesc. Carne de tun pentru prosperitatea eternă a unei adunături şi a generaţiilor care o vor urma. Înveţi, te dai cu capul de toţi pereţii, părinţii te ţin, rupându-şi de la gură şi ultima bucată de pâine, doar ca să poţi termina, în condiţii oricum grele, o facultate. Iar după ce o termini, afli că ai făcut-o… cam degeaba. Că şi tu şi ai tăi aţi făcut foame şi nesomn, ani în şir, foarte posibil, de pomană. Ba nu te poţi angaja pentru că interesele din urbe au vândut deja locurile pe care tu te-ai trezit, deşteptule, să candidezi; ba nu ai la propriu, unde; ba te loveşti de atâtea imbecilităţi şi oprelişti de care habar nu aveai că există pe planeta asta, încât ajungi să constaţi că şi tu faci parte dintr-o altă generaţie de sacrificiu de-a dreptul suprem. Din o mie unu motive, toate argumentate şi probate beton.

Cei veniţi la putere se chinuie de luni întregi să stabilească cât s-a furat, cât de mare a fost jaful în ţara asta până acum. Nimeni nu ştie exact, ceea ce ştim însă, este faptul că aceste miliarde de euro, pentru că discutăm de miliarde, nu vor mai fi niciodată recuperate. Banii aceştia sunt deja împrăştiaţi pe cărări ascunse adânc în pădurile financiare ale lumii, nu există nici cea mai mică şansă ca aceşti bani să mai fie aduşi vreodată acasă şi repuşi în locurile din care au fost luaţi. Numai un naiv, poate nici el, ar mai putea să creadă că vreodată banii furaţi vor fi recuperaţi. În tot acest timp, senatorii resping proiecte vitale pentru populaţie. Nu vor să dea mai mult de 1 leu şi 30 de bani pe zi, ca alocaţie, unui copil. Nu se votează proiectele care vizează cultura, învăţământul, sănătatea. România alocă pentru sănătate un procent din PIB la nivelul la care o fac ţări ca Angola, Bangladesh, Bhutan şi Congo. Opriţi-vă puţin asupra acestei propoziţii şi încercaţi să mai vedeţi o singură raţiune pentru care încă suntem conduşi de aceşti oameni, o singură logică pentru care ei se află în Senat, în Camera Deputaţilor, în ministere, mergând până la nivel judeţean şi local, toţi o apă şi-un pământ. Poate cândva vom afla şi ce au făcut senatorii şi deputaţii sălăjeni, pe care fie vorba între noi, nu-i mai votează nici morții de pe liste, în viitoarele alegeri, cu ce s-au remarcat astfel încât să iasă, fie şi doar milimetric, din cercul făcătorilor de nimic pentru oamenii acestei ţări. Îi vedem zilnic cum zboară toti prin aresturi iar acest lucru, aşa cum ne mai spun şi nouă sursele, este foarte posibil să facă parte şi din peisajul judeţului nostru în cel mai scurt timp.

Sunt atâtea lucruri împuţite de atâta vreme, atâtea locuri în care colcăie incompetenţa, nepotismul, furăciunea şi miserupismul, încât este în mod cert doar o chestiune de timp până şi Sălajul va fi luat pe sus de apele învolburate ale legii. Pare de necrezut pentru unii, dar tot ce putem să le spunem este că îi aşteaptă mari surprize anul viitor. Oamenii abia aşteaptă să poată vota din nou, nici nu ştiţi ce vă aşteaptă, habar n-aveţi în ce cuantum milimetric se mai poate măsura încrederea pe care oamenii o mai au în voi! Mai e puţin…

Am fost aduşi, ca ţară, cu paşi mărunţi dar siguri, către marginea prăpastiei. Suntem un fel de „judeţe varză în republica mazăre”, sau „ţara lui cocoş”. Nu toţi conştinentizează dezastrul, la adevărata lui dimensiune însă fără să vă obosesc sau să vă sperii, pot să vă spun certitudine că suntem pe marginea prăpastiei, mai rău decât atât nu mai există decât căderea definitivă şi probabil, ireversibilă. Trăim de 25 de ani într-o continuă luptă cu acest blestem care se repetă: generaţii sacrificate. Şi bunicul, şi tata, şi eu, şi copiii pe care îi avem sau vor veni, cu toţii suntem invariabil, generaţii de sacrificiu. Românii nu se vor putea bucura nici peste o sută de ani că au scăpat de acest chin care ne împinge mereu către surghiun, către fuga de propria țară, pentru că va fi nevoie de mult mai multe decenii ca tot ce s-a furat, tot ce s-a distrus, devalizat, decimat şi golit, să fie readus măcar la un stadiu de puls detectabil. României îi trebuie zeci de ani de acum înainte să poată deschide ochii măcar, să respire fără aparate, să iasă din moartea clinică în care au băgat-o cei care ne-au reprezentat sau cei care au reuşit să-şi facă culcuş în birourile acestora şi să profite împreună cu ei.

Ce e mai tragic e faptul că această călătorie a ţării noastre către o adevărată gaură neagră, continuă. Nici măcar nu suntem siguri că a început cu adevărat vreo purificare, care oricum e un fel de bandaj pe cangrenă. Nici nu mai avem către ce sau către cine să mai strigăm, să mai cerem ajutor, pentru că inclusiv încrederea pe care alţii o mai aveau în noi, a fost nenorocită de aceste ploşniţe.

Poate pedeapsa divină să-i mai lovească, că un an, doi, de închisoare, oricum sunt asumaţi deja de către hoţii supremi ai României. Iar două case confiscate şi un milion de euro sechestraţi, de ochii lumii, sunt bagatele, care fac parte dintr-un unu la sută, din ceea ce aceştia au, oricum, pus deoparte în locuri în care nici extratereştri nu mai ajung.