Revoluţia bunului simţ

Florin Negoiţă
Evenimentele din ultimele două săptâmani au prefigurat cât se poate de clar rezultatul alegerilor prezidenţiale pe care astăzi îl avem în faţă şi au oferit în avans, aproape cu subiect şi predicat, ceea ce la această oră ştim cu certitudine. S-a întâmplat cel mai firesc lucru care trebuia să se întâmple într-o democraţie autentică şi care nouă, românilor, până ieri, ni se părea doar un deziderat imposibil de atins într-o ţară sufocată de mizerii politice, vorbe goale, trucaje ieftine şi balamuc. Stupefacţia marii adunături politice din România – cel puţin a unei părţi importante din ea, mai exact – este uriaşă. Da, românii au câştigat aceste alegeri şi nu politicienii care şi-au pregătit greşit victoria de data aceasta. Meritul cel mare nu este nici măcar al învingătorului, ci al învingătorilor care nu se văd, şi a căror forţă şi determinare au răsturnat toate calculele, analizele şi predicţiile făcute cu bani grei.
Dacă e să luăm în calcul numai ultimele două săptămâni, fără să mai adăugăm timpul de dinaintea campaniei electorale, putem vedea cât timp au avut la dispoziţie marii perdanţi să organizeze şi să pregătească aceste alegeri şi să prevină rezultatul acesta dezastruos pentru ei. Însă ei au ignorat exact ceea ce i-a dus ulterior spre prăpastie, forţa mulţimii. Au avut suficient timp la dispoziţie să analizeze fiecare coadă de la secţiile de votare din diaspora şi să privească faţa fiecărui român care în turul 1 a trăit frustrări şi umilinţe greu de imaginat într-un stat de drept al Europei. Politicienii, siguri pe blana ursului din pădure, au uitat sau dacă şi-au amintit au ignorat flagrant un adevăr vechi demonstrat de istorie de zeci de ori, acela că la români, cozile activează puteri nebănuite. Diaspora a fost poate cel mai important şi consistent semnal că Victor Ponta va pierde şi a oferit cele mai certe şi vizibile semnale că acest lucru se poate întâmpla. Cu un purtător de cuvânt incompetent si arogant, un vicepremier nefiresc de sigur pe el şi onoraţii miniştri între care îi amintesc doar pe cel al Justiţiei şi pe cel al Externelor – plus cei care au format întreaga echipă de campanie PSD, toţi aceştia, în frunte cu Victor Ponta reprezintă răspunsul cel mai elocvent pentru marele dezastru pesedist în alegeri, dar si pentru declinul acestui guvern care îşi asumă prea târziu şi inutil greselile si vina, nerecunoscute la timpul potrivit. Oare era chiar atât de greu ca Victor Ponta să spună, simplu şi deschis, am greşit?
Iar dacă a uitat că o greşeală recunoscută este pe jumătate iertată, cei care l-au însoţit pe acest drum plin de gropi nu au făcut altceva decât să-i încurajeze aceste erori şi să comită altele în plus, ca să fie siguri că lucrul bine făcut nu are nicio şansă viabilă. Singurul gest care s-a vrut înţelept, dar făcut oricum târziu şi fără un efect salutar, a fost demisia – şi aceea tărăgănată – a lui Titus Corlăţean şi înlocuirea lui cu cea mai neinspirată variantă – Teodor Meleşcanu, care deşi este un politician experimentat şi cu coloană vertebrală încă dreaptă, a avut în cel mai responsabil minister din acest joc, puterea ursuleţului Teddy ghemuit sub plăpumioară.
Trupa de oşteni a lui Ponta, slab pegătită teoretic şi deloc în lupte adevărate, a mers înainte preocupată mai mult de greşelile demonstrate sau nu ale taberei adverse şi mai puţin de propriile strategii, şi acelea mânate de interese personale obscure si mai puţin de interesele reale ale românului, sătul de predici şi gargară, fiind ferm convinşi că aceasta e cheia succesului. De cealaltă parte, Klaus Iohannis, fără a avea merite grandioase sau contribuţii strălucite în viaţa politică din România şi fără să-şi încordeze muşchii prea des pe posturile de televiziune, a contat pe discreţie, demnitate, cuvinte puţine, pe o atitudine rezervată şi extrem de precaută.
Marele isoric şi om politic Nicolae Iorga spunea, în urmă cu aproape un secol, că „Cel mai mare orator e acela care spune mai puţin şi sugerează mai mult”. Un adevăr care, iată, străbate timpul ca o săgeată si îngenunchează în ciuda tuturor predicţiilor, aşteptărilor, flăcărilor mov şi astrelor, o forţă politică ce părea a fi pretutindeni suverană.
PSD-ului i-a lipsit mintea strălucită, gândirea autentică, simplă şi logică a românului de rând, care astăzi nu prea mai e de rând, ci e aproape erou, din nou. Iar planurile făcute de ei, la căldurică şi departe de lumea dezlănţuită nu s-au mai potrivit cu dorinţa şi înverşunarea românului pus să aştepte, îngheţat-bocnă şi cu nervii întinşi peste orice limită normală. Şi căruia în ciuda tuturor dorinţelor, eforturilor şi sacrificiilor i se trânteşte uşa în nas şi i se fură cu măiestrie, de către şmenar, un drept constituţional fundamental.
Guvernul Ponta şi partenerul său de joc – BEC au ignorat exact ingredientul cheie care a făcut diferenţa între înfrângere şi victorie – românul, la coadă. Şi nu o coadă simplă, ci una pe cinci rânduri, ce amintea de vremuri de tristă amintire. O mare de oameni care aşteptau tăcuţi, cu gândul la casă şi la o viaţă un pic mai bună transformată în avertisment şi care, în loc să trezească împăraţii din Palatul Victoria, mai rău i-a adormit şi a făcut ca lucrurile să se repete şi mai rău în turul doi. Românul pus să aştepte la o coadă se transformă în fiară, pentru ca, genetic, cozile de pe vremuri ne-au indus până în măduva oaselor o putere incredibilă, de a întoarce până şi munţii cu susul în jos. Suntem alergici la promisiuni si la cozi şi, deşi s-a ştiut asta foarte bine, lor nu le-a păsat.
Greşelile actualei guvernări, aproape inexplicabile pentru orice minte dezvoltată în limite decente, precum şi ignoranţa, spiritul parşiv şi jocurile de culise, toate au format un val uriaş care s-a întors în mod inevitabil către cei care până în ultimul moment s-au crezut invincibili. Iar această înfrîngere este rezultatul unui tandem al şuşotelilor de culise şi al minciunilor cu picioare scurte aduse în faţa microfoanelor aproape zi de zi.
Victor Ponta a pierdut aceste alegeri într-un mod atât de dureros şi urât, încât nici în visele sale cele mai negre nu şi-a imaginat că se va întâmpla acest fapt. Deşi, repet, existau toate datele că acest lucru poate fi cât se poate de plauzibil! Există şi înfrângeri frumoase, demne. Care dor, dar care nu te umilesc. Însă, sunt doar acelea care vin în urma unor acţiuni curate, a unui efort real, a unei munci susţinute şi mai ales cinstite. Nu ştiu ce miră şi frapează mai mult în acest moment: victoria decisivă a lui Klaus Iohannis sau nereuşita abisală a lui Victor Ponta? Însă ceea ce ştim deja cu certitudine este că lucrurile nu se vor opri aici. Rezultatele acestor alegeri nu pun niciun punct lucrurilor ci o mare virgulă care lasă loc unor schimbări cu adevărat majore, fundamentale în politica românească.
Chiar dacă cei mai mulţi au votat cu gândul că va fi mai bine, istoria ne îndeamnă la precauţie în a rămâne încălziţi artificial de acest gând. Ştim cu totii că o schimbare nu înseamnă mereu, în mod necesar, un trai mai bun sau o viaţă mai uşoară, însă dacă lucrurile încap de astăzi pe mâna unor oameni care chiar îşi merită funcţiile, privilegiile şi banii, atunci gândul că ne va fi mai bine poate să devină realitate. Rolul nostru, al celor mulţi, rol care s-a dovedit a fi usturător de decisiv astăzi, trebuie să continue şi în următorii ani, iar primul lucru pe care trebuie să-l facem acum este să ne împăcăm, să încetăm să ne urâm, să ne sprijinim şi să fim şi în continuare ceea ce am demostrat că putem fi de atâtea ori. Un popor unit, cu o forţă incredibilă şi pe care până la urmă nimic nu-l poate îngenunchea fără ca el să nu se poată ridica din nou, mai puternic şi mai determinat. Şi dacă ar fi să scriu aici numele noului preşedinte al României, ar trebui să trec numele fiecarui român care ieri a votat şi care, într-un proces electoral fără precedent în România, a întors pe dos toate „regulile” şi socotelile politice şi le-a aplicat cu succes pe cele care trebuie să existe şi care contează cu adevărat într-o democraţie autentică.