Primim la redacţie

Mama mea, din nefericire, a fost diagnosticată de cancer în luna mai a acestui an. Din acel moment a început cură de chimioterapie, după a doua tură de citostatice a dezvoltat o infecţie în intestin care a făcut să o ducem la Urgenţă la Spitalul din Zalău, luni dimineaţă (28 iulie 2014). Acolo a fost stabilizată, iar la ora 16 în aceeaşi zi am fost trimişi la Spitalul de Infecţioase din Zalău pentru a o trata de „enterocolită”.
I s-a făcut un tratament, dar din păcate în următoarele 4 ore starea ei s-a deteriorat în asemenea fel încât era aproape inconştienţă, tensiunea a scăzut la 60 cu 40, moment în care ne-am reîntors din nou la Urgenţă, era deja 8 seara.
Norocul mamei noastre, şi al nostru implicit, a fost domnul doctor Balint de la Unitatea de Urgenţă şi întreagă echipă care l-a susţinut în acea noapte.
După 4 ore în care a făcut tot ceea ce a putut mai bine a reuşit să o stabilizeze, practic pentru a doua oară în 24 de ore, iar la ieşirea din tură mama să trăiască, deşi dumnealui în acea noapte ne-a spus că şansele sunt foarte mari să o pierdem.
Au urmat clipe de coşmar pentru că nimeni nu vroia să o ia de la urgenţă şi să o ducă pe secţie pentru a o trata de infecţia din organism. După şedinţe, întruniri şi dezbateri, până la urmă, cu sprijinul d-lui director Barna, mama a ajuns la terapie intensivă. Era deja marţi, după ora 10.
Fiind la terapie intensivă, nu am reuşit să stau alături de ea, doar după amiază am reuşit să o văd câteva minute în timpul perioadei de vizită.
Nu pot să vă spun cum a trecut noaptea pentru noi, nu ştiam dacă va supravieţui sau nu. Miercuri dimineaţă am reuşit să discut cu medicul specialist de pe secţia AŢI, dr. Dărăban Vasile, care se ocupa de cazul ei.
Din păcate, dânsul a dat dovadă de total neprofesionalism, m-a luat la întrebări dacă ştiu de ce boală suferă mama mea, de ce am intervenit şi de ce am cerut să ajungă pe secţia AŢI, că doar este pe ultima sută de metri. A promis inclusiv că mă va da în judecată. Pentru ce? Pentru că împreună cu tatăl meu ne-am luptat pentru viaţa ei? Pentru că doream să mai trăiască şi nu vroiam să credem că o putem pierde datorită unui medic care o consideră prea bolnavă, care doar se lamenta că i-a fost băgată pe gât, în loc să găsească soluţii să o salveze?
Stimate domn doctor, chiar credeţi că ştiţi câte zile ne-a dat Dumnezeu? Cred că şi dvs. aţi semnat jurământul lui Hippocrate în care v-aţi luat angajamentul să ajutaţi bolnavii indiferent de câte zile mai au sau nu, să-i trataţi cu respect şi demnitate şi să faceţi tot ce puteţi pentru a-i salva.
Mama noastră, miercuri dimineaţă, după ce am discutat cu d-nul doctor mai sus pomenit, mi-a spus că nu mai vrea să rămână pe terapie intensivă, să încerc să o mut de acolo sau dacă nu reuşesc atunci mai bine vrea să moară acasă.
Era miercuri dimineaţă, am început să-mi sun apropiaţii să încerc să o mut de acolo. În acest timp, d-na director medical Stanciu Liliana a luat legătură la Cluj cu d-nul conferenţiar Andrei Cucuianu de la Spitalul de Hematologie şi mama noastră a fost trimisă în jurul amiezii cu salvarea la Cluj, unde a fost tratată şi azi este în mijlocul nostru, a familiei care o iubeşte foarte mult şi pentru care ea este motorul, cea care pune totul în mişcare.
Şi, aşa cum am scris în titlu, este momentul mulţumirilor şi atunci începem prin a multumi d-lui doctor Balint şi echipei sale care i-au salvat viaţa în acea noaptea de luni spre marţi, d-lui manager Barna care a insistat ca echipa de medici să ia o decizie şi mama să fie cât mai repede transferată de la urgenţă, d-nei director medical Stanciu Liliana care ne-a trimis la Cluj, d-nei doctor de familie Mihaela Olah care în toată această perioada a fost alături de noi.
Mulţumim de asemenea d-lui doctor conferenţiar Cucuianu şi d-rei doctor Delia Dima (Cluj Napoca), care împreună cu echipa de medici rezidenţi şi asistente au făcut că mama noastră să fie în viaţă azi, alături de noi.
Totodată mulţumesc tuturor rudelor noastre, colegilor de la COMATEX, prietenilor şi vecinilor care în acele clipe grele s-au rugat pentru noi, ne-au încurajat tot timpul şi, ce e mai important, că în toată acea nebunie am simţit că nu suntem singuri. Bunul Dumnezeu de fiecare dată lucrează prin semenii noştri şi nu ne părăseşte la greu.
Am dorit să public acest articol din două motive foarte clare:
1. Pentru a vă arăta că există cadre medicale foarte bine pregătite, cu har şi cu iubire faţă de semenii lor, care de multe ori fac imposibilul pentru a-i salva. Încă o dată mulţumiri tuturor şi în special domnului doctor Balint Iosif de la Unitatea de Urgenţă .
2. Pentru că noi ca naţie să avem o şansă la o viaţă decentă e bine să-i demascăm pe acei dintre noi care nu-şi fac datoria în meseria lor, cu atât mai mult cât sunt în joc vieţile noastre. Dacă aşteptăm doar să „sune” de plecare acasă şi în rest nu punem suflet, multă muncă, conştiinţa lucrului bine făcut nu avem nicio şansă. Degeaba aşteptăm de la mai marii noştri, nicio şansă dragi concetăţeni, fiecare la locul lui de muncă trebuie să lucreze perfect şi în strânsă legătură cu colegii săi, ca într-un angrenaj, deoarece când o parte a acestuia cedează atunci întregul nu mai funcţionează şi dă rateuri.
Bunul Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi, iar noi la muncă pentru că trebuie să fim un exemplu DEMN de urmat pentru copiii noştri!

Mihaela Gal, Zalău
21 August 2014