Sufocaţi sub greutatea prostimii

Pentru mine este evident faptul că bătălia pentru prezidenţiale va fi decisă de cei peste zece milioane de români care au decis să rămână acasă la ultimele alegeri. Foarte mulţi dintre ei vor lua decizia să se prezinte la scrutinul din noiembrie, când vom alege viitorul preşedinte al României, convinşi fiind de faptul că stând acasă nu vor sancţiona clasa politică, aşa cum credeau iniţial, ci dimpotrivă, vor ajuta la extinderea plăgii.
Cum pesimistul este un optimist bine informat, îmi permit să afirm că nu mai cred în ipoteza potrivit căreia există oameni providenţiali pentru România, cum de altfel nu am crezut niciodată că un preşedinte te poate face să trăieşti altfel decât în minciună. Indiferent de candidatul care va câştiga alegerile prezidenţiale din această toamnă, trebuie să înţelegem că viaţa noastră nu va suferi transformări radicale, de genul „salarii dublate”, „rate la bancă înjumătăţite” sau „maşină la scară”. De data aceasta, alegerile prezidenţiale nu mai trebuie câştigate pe baza unor promisiuni false, mincinoase. Un preşedinte nu are posibilitatea să se implice în astfel de deziderate, aşa că totul ţine de norocul, priceperea sau munca fiecăruia dintre noi.
Vrem sau nu să recunoaştem, în acest moment, ţara noastră se află cât de cât într-o poziţie stabilă, protejată de o alianţă politică sigură, iar de aici ar trebui să plece orice discuţie despre ce ar trebui să facă viitorul preşedinte al ţării. În condiţiile date, cel mai bun preşedinte al României ar fi acela care, culmea, nu ar trebui să mai facă nimic, ci pur şi simplu să lase lucrurile aşa cum sunt, să nu strice ceea ce s-a construit. Asta ar însemna ca viitorul preşedinte să nu blocheze anchetele justiţiei, să-i lase pe procurori să muncească sau să nu promoveze legi doar pentru a-i salva de la puşcărie pe colegii de partid. Apoi, ar mai însemna ca viitorul preşedinte să nu mai ceară tot felul de taxe aberante, doar pentru a face rost de „cash” pentru clientela de partid. Şi poate cel mai important lucru pe care un viitor preşedinte ar trebui să-l facă, în actualul context geo-politic, este să păstreze aproape actualii aliaţi externi, să nu joace la mai multe capete, tocmai pentru a nu stârni neîncredere – lucru la care noi, românii, suntem extrem de pricepuţi.
În orice altă ţară civilizată, politicienii ar înţelege că este mult mai mai simplu să laşi lucrurile aşa cum sunt, dacă ele sunt bune, decât să te apuci să le schimbi. Însă noi, românii, suntem atipici. Aici, imediat ce un politician „a prins glas” pe o poziţie superioară într-o anumită instituţie, încearcă să îşi pună amprenta pe întregul sistem, să-l personalizeze după propriul chip. Asta se întâmplă peste tot, de la cea mai neînsemnată instituţie, până la ministere. Odată schimbat şeful, se schimbă ideile, mentalităţile, deciziile… Cu alte cuvinte, politrucului român i-a plăcut întotdeauna să-şi complice existenţa. Problema este că nu şi-a complicat-o doar lui, ci şi nouă, prin toate deciziile luate în ultimii aproape 25 de ani. Tocmai de aceea, cred că păstrarea unui echilibru este adevărata provocare pentru viitorul preşedinte al ţării.
Astfel, ne întoarcem la cei peste zece milioane de votanţi inexistenţi la ultimele alegeri, dar care pot să decidă, în noiembrie, altceva. Altceva decât vor să ne bage, din nou, pe gât infractorii, lichelele politicii româneşti, leneşii şi, de ce nu, asistaţii social – aceleaşi personaje care, de la Revoluţie încoace, ne-au decis soarta.