70 de ani de la marea tragedie a evreilor sălăjeni

Kurti Alexandru

Înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, în Sălaj trăiau mii de evrei. Acum, poţi să-i numeri pe degete. Cel mai mare genocid din istoria umanităţii, Holocaustul, a lăsat urme adânci şi în Sălaj, populaţia evreiască fiind pur şi simplu decimată. În urmă cu 70 ani, evreii din Transilvania de Nord au fost îmbarcaţi în trenurile morţii şi deportaţi în lagărul de exterminare de la Auschwitz-Birkenau. La 31 mai 1944 a început deportarea evreilor din Sălaj. Majoritate dintre ei şi-au găsit sfârşitul în lagărele de exterminare, alături de cele 6 milioane de oameni condamnaţi la moarte numai pentru vina de a se fi născut evrei.

O numeroasă şi prosperă comunitate evreiască

Despre prezenţa populaţiei evreieşti în Sălaj se poate vorbi încă din secolul al XVIII-lea. Acest lucru este cel mai bine atestat de existenţa unor pietre funerare în cimitirele evreieşti, datând, cea mai veche, din anul 1750 în Şimleu Silvaniei, respectiv 1770 în Zalău.
În perioada interbelică, comunitatea evreilor sălăjeni a cunoscut o perioadă de prosperitate, participând activ la viaţa social-economică, culturală şi politică a judeţului. În privinţa evoluţiei numerice a populaţiei evreieşti din Sălaj, conform recensămintelor, în anul 1920 convieţuiau 9.356 de evrei (4,13% din totalul populaţiei), iar în 1930 se ajunge la 13.380 de locuitori evrei (3,9% din populaţia judeţului). Din cele 288 de localităţi componente ale Sălajului interbelic, în 247 erau prezenţi locuitori evrei. Înainte de cedarea Transilvaniei de Nord la Ungaria (1940), numărul evreilor înregistraţi în 1930, a mai crescut cu 1.084 de suflete. Convieţuirea lor cu românii majoritari a fost paşnică, însă influenţele antisemite au ajuns şi aici, fără să ducă la incidente.
Începând cu decembrie 1937, viaţa evreilor din România s-a înrăutăţit. Odată cu instaurarea guvernului Goga-Cuza, antisemitismul a devenit o politică de stat în România. În ianuarie 1938 a fost legiferată revizuirea cetăţeniei, prima manifestare a prigoanei antievreieşti, continuată cu intensitate crescândă în perioada următoare. După Dictatul de la Viena, în nordul Transilvaniei a fost semnalată o permanentă asmuţire şi învrăjbire a populaţiei creştine împotriva evreilor.

Cel mai cumplit ghetou din Transilvania

Anexarea Transilvaniei de Nord la Ungaria şi aplicarea măsurilor antisemite adoptate de regimul maghiar au fost momentele determinante ale înrăutăţirii relaţiilor interetnice în Sălaj. Din 1943, bărbaţi evrei de peste 21 de ani au fost înrolaţi cu forţa în detaşamente de muncă. Cea mai mare parte a lor a pierit în condiţii îngrozitoare pe Frontul de Est. Începând cu 5 aprilie 1944 a devenit obligatorie purtarea stelei galbene de către evrei.
În luna mai 1944, la câteva luni după ocuparea Ungariei de către trupele germane, evreii din Sălaj au fost adunaţi în mare grabă şi îngrămădiţi la ghetoul din Cehei, unul dintre cele mai cumplite din Transilvania. Au fost concentraţi în incinta fabricii de cărămidă Klein din Cehei, în condiţii subumane, peste 8.500 de evrei, jumătate dintre ei fiind obligaţi să stea sub cerul liber. Pe o suprafaţă de 200 metri lăţime şi 700 metri lungime, un teren mlăştinos, plin cu bălţi şi papură, fără adăposturi, evreii au fost ţinuţi 27 de zile fără alimente, deposedaţi de bunuri. Condiţiile de trai, extrem de dificile, datorate supraaglomeraţiei, alimentaţiei deficitare, proastei aprovizionări cu apă, au fost agravate de torturile şi abuzurile zilnice ale faşciştilor. În ghetou era amenajată o cameră de tortură, unde jandarmii şi fasciştii maghiari conduşi de Krasznai Vasile, prim-pretorul plasei Şimleu Silvaniei, îi torturau şi umileau îngrozitor pe evrei, pentru a-i obliga să-şi predea bunurile ascunse. Astfel că, atunci când a început deportarea la Auschwitz, majoritatea evreilor erau deja într-o stare de epuizare fizică şi mentală. „Grozăviile în ghetou erau aşa de mari încât au uimit chiar pe călăul SS căpitanul Abumall de la Gestapo care, vizitând ghetoul, s-a exprimat că avea sub ordinele sale 24 de lagăre, dar nici unul nu era într-o stare aşa de mizerabilă şi viaţa aşa crudă ca în ghetoul din Cehei” se arată în lucrarea „Procesul ghetourilor din nordul Transilvaniei”, alcătuită de Oliver Lustig.
Ucişi de nazişti

Între 31 mai şi 6 iunie 1944, evreii sălăjeni au fost îmbarcaţi în trenurile morţii şi deportaţi în lagărul de exterminare de la Auschwitz, unde industria morţii a atins cotele cele mai înalte. Potrivit unei statistici întocmite la gara din Kosice (Kassa), au fost duşi din Sălaj la Auschwitz, în 31 mai 3.106 evrei, în 3 iunie 3.161, în 6 iunie 1.584. Autorităţile nu au asigurat deportaţilor nici cele mai elementare condiţii de supravieţuire. Evreii din transportul I şi al II-lea nu au primit nimic de mâncare pe drum. Potrivit lucrării „Procesul ghetourilor din nordul Transilvaniei” „învagonarea s-a făcut în condiţii neomeneşti anume: au fost introduşi într-un vagon 70-80 de inşi, deşi capacitatea vagonului era numai de cca 40 şi au fost lăsaţi fără apă, fără mâncare şi vagoanele au fost închise. Învagonarea s-a făcut din ordinul lui Krasznai. La a III-a învagonare, un lt. col. de jandarmi, aflând modul barbar cum s-au făcut învagonările anterioare, a ordonat şi au fost învagonaţi câte 40 de evrei în vagon şi li s-a dat şi mâncare precum şi apă.”
Din cauza torturilor de la ghetoul din Cehei şi a condiţiilor inumane de călătorie, la debarcare au fost trimişi imediat spre camerele de gazare cei mai mulţi dintre evreii sălăjeni, în special copiii, bătrânii şi bolnavii. Cei apţi de muncă au fost trimişi în barăcile de lemn şi distribuiţi în diverse tabere de muncă. Erau cei mai „norocoşi”. Chiar şi aceştia au murit în număr foarte mare din cauza bolilor, foamei şi alimentaţiei insuficiente sau în urma torturilor la care erau supuşi. Din cei peste 8.500 evrei sălăjeni duşi în ghetoul Cehei, apoi în lagărul Auschwitz s-au mai întors circa 10 la sută. După Holocaust, evreii şi-au căutat casele, ce le-a mai rămas din familii şi au încercat să ia viaţa de la capăt. Puţini au reuşit, cei mai mulţi au ales să ia calea străinătăţii şi să-şi facă un rost în SUA sau în Israel.

„Îngerul morţii”
în memoria supravieţuitorilor

Supravieţuitorii sălăjeni ai Holocaustului au păstrat în memorie, cu durere, cumplitele experienţe prin care au trecut. Miklós Nyiszli, Elly Berkovits Gross şi Eva Mozes Kor au abordat în scrierile lor întâlnirea cu Josef Mengele, unul dintre cei mai mari medici criminali din istorie.
Născut la Şimleu Silvaniei, Miklós Nyiszli (1901-1956) doctor specializat în anatomia patologică şi în medicina legală a fost selectat în 1944 pentru al 12-lea Sonderkommando ca autopsier, iar apoi ca asistent personal a lui Josef Mengele, medicul şef de la Auschwitz. Pe cel supranumit şi „Îngerul Morţii”, Nyiszli l-a secondat, cu inima zdrobită, la toate sinistrele experimente a căror scop era identificarea inferiorităţii „non-arieni”, pericole în calea „purităţii rasei umane”. După război Nyiszli a prezentat în memoriile sale în detaliu toate atrocităţile comise de Mengele.
Elly Berkovits Gross şi-a povestit tragedia personală şi familială, prin proză, vers şi imagine. Separarea de mama şi fratele ei la sosirea la Auschwitz a fost unul dintre cele mai dureroase momente din viaţa scriitoarei, născută în 1929 la Şimleu Silvaniei. În 2 iunie 1944, Irina şi Adalbert Gross au fost selectaţi de Mengele la stânga. Din vagonul în care a sosit, Elly Gross a fost singura căreia în ultimul moment i s-a făcut un semn la dreapta. Mengele a condus faimoasele „selecţii” ale evreilor care soseau în lagăr. El decidea asupra sorţii refugiaţilor. Cu o singură mişcare din mână îi trimitea pe evreii fie la muncă, fie la crematoriu. La stânga, Mengele îi trimitea spre camerele de gazare şi crematorii pe copii, femeile gravide, bolnavii, bătrânii şi pe toţi cei pe care îi considera prea slabi pentru a munci, iar la dreapta, pe ceilalţi, spre o viaţă chinuită în lagăr.
Pentru a-şi satisface curiozităţile din domeniul medicinei, Mengele a efectuat experimente pe deportaţi, mai ales pe gemeni. Din cei aproximativ 3.000 de gemeni care i-au trecut prin mână la Auschwitz, doar circa 200 au supravieţuit. Una dintre „gemenele dr. Mengele” a fost Eva Mozes Kor, născută în 1934 în Porţ. Spre deosebire de mama, tatăl şi două surori mai mari, Eva împreună cu Miriam au fost salvate de la moarte pentru că erau gemene. Astfel că au fost supuse chinurilor provocate de experimentele lui Mengele. În memoriile sale Eva Mozes Kor prezintă amănunţit experimentele realizate de medicul nazist.