Ţara pilelor

Nu este nicio noutate faptul că în România aproape orice funcţionează cu pile. Fără pile, şansele de a-ţi găsi un loc de muncă bunicel, de a promova, de a a beneficia cu promptitudine de servicii mecicale şi chiar de a-ţi înscrie odrasla într-o anume şcoală sunt aproape zero. Cheia succesului unui demers stă în relaţii şi cunoştinţe, în persoana potrivită la locul potrivit. În lipsa lor, nu-ţi rămâne decât să te mulţumeşti cu ceea ce ţi se oferă ori, dacă eşti înzestrat cu răbdarea şi ambiţia necesare, să te bazezi pe forţele proprii pentru a înainta.
Locul în care sistemul pilelor funcţionează la cote maxime este, evident, sectorul de stat. Câţi nu vânează un fotoliu călduţ într-o instituţie publică ori într-o firmă de stat unde, odată ajunşi, nu trebuie să dea socoteală nimănui, lucrezi dacă ai ce şi apoi stai cu ochii aţintiţi pe ceas pentru a merge acasă? Şi câţi dintre ocupanţii respectivelor fotolii nu au ajuns acolo doar pentru că mama este verişoară cu şeful de birou, pentru că tatăl este membru în partidul care trebuie ori pentru că au au băgat plicul la înaintare? Asta în timp ce oameni capabili şi pregătiţi se plimbă cu CV-urile de la un interviu, la altul, de la un angajator, la altul, fără niciun succes.
Dacă vrei ca odrasla să urmeze cursurile unei anumite şcoli sau a unei anumite grădiniţe, cu siguranţă nu ţi-ar strica nişte pile care să-ţi rezerve un loc cu vreo doi ani înainte de vreme. Altfel rişti să fii pus în situaţia de a te mulţumi cu… „rămăşiţe”. Iar dacă nu a luat o notă suficient de mare pentru a intra la un liceu de renume, problema îşi găseşte de îndată rezolvare dacă ai influenţa necesară şi „ştii pe cineva”.
Vrei să faci rost de ceva ori trebuie să-ţi faci o analiză medicală la spitalul de stat şi n-ai chef de stat la cozi? Cu pile, cu un telefon dat acolo unde trebuie, cu o intervenţie la şeful X ori la directorul Y orice treabă poate fi rezolvată cât ai zice peşte. Fără nervi, fără stat în picioare, fără timp pierdut, fără dat din colţ, în colţ.
Pentru că aşa funcţionează România. Pentru că o mână o spală întotdeauna pe alta. Şi pentru că sistemul existent, haotic şi birocratic, încurajează practica pilelor, a relaţiilor şi a cunoştinţelor, şi, implicit, pe cea a şpăgii.