În condiţiile absolut normale în care încrederea românilor în politicieni scade de la o zi la alta (mă întreb care este minimul posibil admis al neîncrederii?), se pare că totuşi cineva câştigă teren. Da, din ultimele sondaje de opinie reiese că oamenii au început să creadă în Direcţia Naţională Anticorupţie, iar încrederea lor a continuat să crească. Nimic anormal, am putea spune, atâta vreme cât, în ultimii ani, s-au înmulţit considerabil plângerile, sesizările, reclamaţiile etc. care dezvăluie acte grave de încălcare a legilor. Anormal este însă că, într-o Românie obişnuită cu „normalul” corupţiei de zi cu zi, românii încep să aibă încredere într-o instituţie a statului, fie ea „aservită” lui Traian Băsescu. Spun că este un lucru „anormal”, în contextul în care, în ţara noastră, ca de altfel în majoritatea statelor baltice, partidul politic rămâne cea mai înapoiată instituţie. Aşa se face că procurorii DNA nu trebuie să stea prea mult pe marginea lacului, la „pescuit”, pentru că peştele, la cât e de gras, se agaţă deja singur în cârlig. Aşa că astăzi nu mai vorbim despre prinderea unor amărâţi de peştişori, ci despre capturarea rechinilor, trofeu la care nu ne puteam permite să visăm în urmă cu ceva vreme. Deşi suntem tentaţi să alergăm la primul butic de la colţ pentru a cumpăra cel puţin un kilogram de lămâi, trebuie să recunoaştem că schimbarea pe care o aminteam se datorează, îndeosebi, presiunii exercitate de Băsescu pe segmentul justiţiar.
Primul semn că justiţia din România începe să se dezmorţească a avut loc odată cu prima arestare a lui Adrian Năstase. A urmat apoi o adevărată ofensivă a DNA, care a şocat pur şi simplu prin „naturaleţea” ei. Mărturisesc că speram, însă nu aş fi crezut niciodată că Sorin Ovidiu Vântu va deveni un obişnuit al închisorilor sau că groparii fotbalului românesc, foşti sau actuali miniştri, parlamentari, primari sau preşedinţi de consilii judeţene vor ajunge, într-un interval de timp destul de scurt, la răcoare.
Ce făceau, însă, majoritatea politrucilor în tot acest timp? Bineînţeles, ceea ce ştiau ei să facă mai bine. În loc să susţină independenţa justiţiei din România, ce abia scosese nasul din mizeria făcută de aceeaşi indivizi, au încercat să discrediteze instituţia DNA, acuzând-o de abuzuri, înscenări, servilism etc. De unde denotă că politrucilor români le cam tremură genunchii pentru că, în sfârşit, după aproape 25 de ani de zburdălnicie în libertate a statului mafiot construit după 1989, în România, justiţia vrea şi luptă pentru a deveni cea de a treia putere în stat. Iar dacă luăm în calcul teoria potrivit căreia clasa politică nu este altceva decât scutul ce se formează în jurul adevăraţilor corupţi, a peştilor mari ce stau doar la fundul apei, este de la sine înţeles de ce apele încep să fie tot mai tulburi. Bisturiul DNA nu a ajuns încă la tumoarea care a îmbolnăvit România. Însă tare mă tem că rezultatul biopsiei va fi unul pozitiv.
