Strigătul mut al sindicatelor

Acum ani buni, sindicatele erau o forţă. Angajaţii erau oameni uniţi, care răspundeau fără ezitare chemării liderilor sindicali la o pichetare, un marş ori un miting. Aveau curajul să-şi ceară drepturile, să-şi strige revendicările în spaţiul public, să spună „Nu!” bătăii de joc la care încerca să-l supună patronul, să îndure ploi, ger ori caniculă pentru a solicita majorarea salariilor.
Timpul a trecut, vremurile au devenit tot mai grele, unele companii au trecut la relocări ale activităţilor de producţie, altele s-au pus pe disponibilizări masive. Încetul cu încetul, cu sabia concedierii deasupra capului, salariaţii şi-au pierdut determinarea, s-au descurajat şi au bătut în retragere. În judeţe, amplele proteste de stradă de odinioară s-au transformat în nişte banale şi silenţioase adunări publice, demonstranţii pot fi număraţi pe degete, şoaptele au luat locul vociferărilor şi huiduielilor, iar liderii de sindicate din judeţe abia că mai îndrăznesc să deschidă gura pentru a spune ce-i doare pe lucrători. Asta dacă nu aleg o metodă şi mai paşnică şi transmit reprezentantului Guvernului în teritoriu hârtia ce le-a fost trimisă ca temă de casă de la mai marii sindicatelor din Bucureşti.
Probabil că un rol important l-au jucat şi repetatele eşecuri de care s-au lovit cei care au ieşit în stradă pentru a-şi apăra interesele. Guvernanţii au închis şcoli şi spitale, au făcut disponibilizări pe capete în societăţile deţinute de stat, au tăiat salariile funcţionarilor, au eliminat trenuri, au blocat angajările în sectorul public, au făcut tot felul de experimente care mai de care mai neinspirate în sistemul educaţional, au neglijat investiţiile atât de importante pentru bunul mers al Sănătăţii, au majorat preţurile, au crescut taxele şi impozitele, au născut biruri noi. Sindicaliştii au protestat tot mai rar şi mai dezorganizat, iar când au făcut-o nu s-au dovedit la fel de vocali precum odininoară. Aşa că nu e de mirare că nu a ţinut nimeni cont de părerile şi necazurile celor mulţi!