Inventator al colectorului de polen, dispozitiv studiat azi în manualele de apicultură, cu numeroase participări la congrese și întâlniri internaționale de profil, Iosif Oros, cel mai experimentat apicultor din Sălaj și probabil unul dintre cei mai buni din țară, și-a dedicat viața unui domeniu dificil și pretențios, cu o pasiune ridicată uneori la nivel de artă.
Ca răsplată, apicultura i-a oferit în schimb tot ceea ce și-ar fi putut dori, atât din punct de vedere material, cât și în ceea ce privește uneori simpla bucurie de a lucra alături de cele mai harnice și organizate viețuitoare ale planetei — albinele.
Faguri asemenea unor felii de mămăligă aurie stau frumos aliniați în coșul de paie. Ignorând sutele de albine, mâinile pricepute ale bătrânului apicultor apucă cu grijă unul din faguri, încercând să-l desprindă de pe coș.
„Ah, asta chiar m-a înțepat”, spune acesta, făcând o ușoară grimasă în timp ce îndepărtează albina ce l-a înțepat pe una dintre mâini.
După mai bine de patru decenii de muncă printre albine, emoțiile și frica de înțepături nu-și mai au rostul, la fel cum nu-și mai are rostul nici plasa de protecție a feței, prinsă de pălărie. Vârsta își pune amprenta asupra acuității vizuale, așa că oricum e mai bine fără plasă, mai ales când e vorba de o lucrare „de finețe”, cum este mutarea stupului din coșul tradițional în care a iernat într-o ladă de lemn.
„Ce facem acum este să mutăm stupul dintr-o parte în cealaltă, îl transvazăm din coș într-o mică ladă, pentru că vreau să-l folosesc la înmulțire, pentru creșterea de mătci”, spune Iosif Oros.
Motivele mutării sunt cel puțin două. Coșul tradițional a consumat patru kilograme de miere ca hrană pentru albine în iarna recent încheiată, iar stupul consumă 10 kilograme. Pe de altă parte, păstrarea unei tradiții a apiculturii, prin folosirea pentru iernatul albinelor a coșurilor conice sau a „buduroielor”, cum li se mai spune în limbaj popular, este un alt argument puternic. Încetul cu încetul, fagurii decupați dreptunghiular se așază cuminți în micile rame de lemn, sub atenta îndrumare a apicultorului.
Albinele sunt și ele mutate, mai întâi cu ajutorul unei pene ce mângâie fagurii, iar mai apoi prin răsturnarea coșului, cu o deosebită grijă, pentru ca niciuna dintre micile zburătoare să nu aibă de suferit. Lumina caldă a apusului unei frumoase zile de început de aprilie se revarsă peste stupi, asemenea mierii catifelate ce se scurge din faguri printre degetele bătrânului apicultor.
De albine, Iosif Oros s-a ocupat încă de la o vârstă fragedă. „La cinci ani m-au pus ai mei pe mine și pe fratele meu să prindem trântori”, își amintește acesta, la vârsta 13 ani apucându-se efectiv de lucrul în domeniul apiculturii. Vreme de 28 de ani și jumătate a lucrat la Asociația Crescătorilor de Albine (ACA) Sălaj, de unde s-a și pensionat. Altfel spus, o viață dedicată apiculturii, meserie pe care a făcut-o cu pasiune și o va sluji în continuare, atât cât sănătatea îi va permite.
„Eu cred că în niciun alt domeniu nu mă puteam realiza financiar sau să văd lumea așa cum a fost în cazul apiculturii. Dar asta înseamnă în primul rând să fii sluga stupinei. Dacă nu muncești și nu slujești stupina cu adevărat nu ai nicio șansă. Iar la un apicultor cel mai mare dar lăsat de Dumnezeu este să fure de la natură cu albinele, nu din buzunarul oamenilor. Adică să știi să-ţi duci stupina acolo unde ai o șansă să exploatezi prin diversificare tot ce produce stupul. M-am diferențiat față de alții pentru că tot timpul am făcut diversificarea producției, în funcție de cerințe. Când au fost anii că trebuia să facem lăptișor de matcă, 10 ani la rând am făcut lăptișor de matcă, apoi a venit apilarnilul. Dacă în 1990-1991 s-a cerut venin, am făcut venin. Un apicultor trebuie să le știe pe toate, pentru că trebuie să știe să exploateze fiecare produs apicol. În prima parte albina face lăptișor de matcă, până la a 12-a zi, după aceea face ceară, până la a 18-a. De la a 21-a zi se duce la cules, adună polen, face miere, venin”, explică Iosif Oros.
De o modestie rară, apicultorul sălăjean se lasă greu convins să își prezinte invenția care îi poartă numele, prezentă astăzi în toate manualele importante de specialitate: colectorul de polen sălăjean tip Oros.
„Colectorul de polen este un angrenaj compus dintr-o placă activă, un grătar, un sertăraș și un cimitir pentru albine moarte, pentru că cel mai important este să poți elimina albinele moarte din spatele plăcii și mai ales a trântorilor în plină vară. Iarna se folosește ca protecție pentru vânturi, pentru șoareci”, îl prezintă succint inventatorul său, însă o simplă căutare pe internet scoate la iveală adevărata importanță a dispozitivului.
„Proiectat de către Oros Iosif, este unul dintre cele mai folosite colectoare de polen din România, în special în zona Transilvaniei — Sălaj, Satu Mare, Bihor, Arad, Hunedoara etc. (…) Echipat cu placă activă tip Sălaj — Oros, confecționată din polietilenă, poziționată în plan vertical, colectorul este dotat cu grătar din polietilenă cu două rânduri de fante, prin care polenul cade cu ușurință în sertarul colector. Este prevăzut cu acoperiș de tablă zincată, montat pe un sistem de balamale care să permită, la nevoie, scoaterea sau repunerea plăcii active. Este prevăzut cu sistem picurător lateral, pentru a preîntâmpina scurgerile accidentale ale apei. Lateral, în două orificii de 11 milimetri sunt montate tuburi de polietilenă cu tăietura în secțiune diagonală, care permit ieșirea trântorilor, fără ca aceștia să mai poată intra în stup”, scrie site-ul www.apiroua.ro.
Pasiunea lui Iosif Oros pentru această îndeletnicire s-a tradus, de-a lungul timpului, prin participarea la numeroase congrese și manifestări de profil interne, dar mai ales internaționale, prilej cu care acesta a învățat numeroase lucruri și a avut prilejul să-și prezinte munca, impresionând adeseori.
„Când am fost la Târgul de la Nurnberg, în 2003, am avut cea mai faină expoziție de sorturi de polen. Și a venit un comisar european pe probleme de agricultură, era o doamnă, și când a văzut diversitatea de culori m-a întrebat cum am vopsit polenul în România. Ar trebui să veniți să vedeți diversitatea florei virgine de la noi, i-am spus atunci”, și-a amintit el.
Apreciind la adevărata sa valoare acest produs apicol, în special prin prisma bolilor pe care le tratează, Oros este probabil unicul apicultor din țară care colectează circa 50 de sorturi de polen. Printre aceste se numără: polen de păducel — recomandat în patologia cardiovasculară, iarbă neagră sau negruș — pentru prostată, salcie — cel mai căutat polen pentru sistemul imunitar, sunătoare — pentru cancere sau salcâm — cel mai puternic calmant al tubului digestiv.
„Polenul are o putere tămăduitoare foarte vastă, pentru tot ce înseamnă patologie. Doza zilnică recomandată unui bolnav este de 30 de grame de polen pe zi, iar 100 de grame îi asigură tot ce înseamnă hrană zilnică. Sunt oameni care au trăit și un an consumând doar polen și bând lichide. Avem proteine absorbabile, avem glucide, avem lipide — toate, toate le conține polenul, inclusiv toate vitaminele, toți aminoacizii. Este singurul aliment perfect al naturii. Nu există un alt aliment să fie atât de bogat în toate. De exemplu, una dintre marile deficiențe ale organismului este cea de minerale. Polenul le conține pe toate. Coaja care învăluie grăunciorul de polen, formată din trei straturi, conține toate mineralele de care are nevoie organismului și toate cele 37 de vitamine necesare. Eu spun atât: oamenii care consumă polen se simt altfel. Polenul se consumă doar proaspăt și se ține numai în congelator. Prin uscare el pierde între 50 și 90% din valoarea lui”, afirmă apicultorul.
Despre apicultura din zilele noastre Iosif Oros nu are tocmai cuvinte de laudă, deoarece mulți crescători de albine aleg să hrănească micile viețuitoare cu apiinvert, un sirop obținut pe cale chimică din cereale. Mierea făcută de albine din apiinvert nu are, în opinia apicultorului, nicio legătură cu mierea produsă din florile plantelor. Acesta recomandă atenție și în ceea ce privește păstrarea mierii de albine.
„Nectarul adevărat înseamnă doar ceea ce aduce albina de pe floare și nicidecum din hrănitorul apicultorului. Acum nu se mai poate face apicultură fără să faci hrăniri de necesitate, adică completarea rezervelor de hrană, pentru că nu mai permite flora meliferă acest lucru. Dar trebuie să te știi opri cu cel puțin 10-14 zile înainte de începerea culesului. Iar dacă peste vară apar goluri de cules hrănești stupina cu miere. Nicidecum nu dau apiinvert pentru că este contraindicat în conceptul meu. Nu este o hrană sănătoasă pentru albine. Pentru om această hrană este de două ori mai dulce decât mierea. (…) Temperatura cea mai adecvată pentru păstrarea mierii este 5-10 grade Celsius, într-o încăpere uscată și aerisită. Încălzirea mierii până la 37 de grade Celsius duce la pierderea substanțelor volatile antimicrobiene. La 45 de grade Celsius se distruge invertaza, cea mai importantă enzimă din miere, iar până la 50 de grade se distruge diastaza, enzimă care îndeplinește rolul de catalizator în reacțiile biochimice din organism. Supusă luminii solare își micșorează și însușirile terapeutice”, avertizează acesta.
O adevărată enciclopedie apicolă, Oros păstrează cu sfințenie regulile de bază ale unei producții de miere, polen sau lăptișor de matcă sută la sută naturale, principii care au făcut ca renumele său să depășească de mult granițele județului și chiar ale țării.
„De la Iosif Oros am învățat că nu e bine ca mierea să fie expusă la lumină și am ajuns astfel să concepem cutiile de carton ca și ambalaje pentru borcanele cu miere. Este, din câte știu, printre puținii care colectează și au varietate atât de mare de sorturi de polen. Am fost odată împreună la un târg apicol, la București, și am avut ocazia să văd că la standul lui era coadă, în vreme ce la un vecin, un mare procesator de miere din țară, nu era aproape nimeni, deși avea o prezentare deosebită a standului și chiar animatoare îmbrăcate în albinuțe”, afirmă Alin Prunean, un apicultor ce a înființat în Sălaj prima întreprindere socială în care se ambalează miere de pe Valea Barcăului și alte produse apicole.
În special grație fondurilor europene, apicultura românească a devenit astăzi un domeniu căruia i se potrivește proverbul „mulți veniți, puțini aleși”. Mulți practică apicultura, dar puțini dintre ei vor ieși la pensie cu această meserie. Mulți au stupi, dar puțini vor avea numele trecut în cărțile de profil, pentru o parte componentă a acestora. Unul dintre ei este Iosif Oros. Unul dintre cei „aleși”.
Alexandru Moldovan
