Lăsând la o parte starea jalnică în care se află multe baze sportive din România, excepţie nefăcând nici Stadionul Municipal a cărui tribună, nu peste foarte mult timp, riscă să se prăbuşească, în România există foarte puţine ramuri sportive în care putem spune, fără îndoială, că sunt condiţii acceptabile pentru a se putea face performanţă. Fotbalul este sportul etalon din acest punct de vedere, care, într-adevăr, nu trăieşte de pe o zi pe alta, aşa cum o fac alte federaţii naţionale de specialitate şi care nici nu poate fi urnit din poziţia de privilegiat.
Banii pe care-i primesc federaţiile şi implicit cluburile de la bugetul de stat sunt puţini, astfel că preşedinţii sunt nevoiţi să-şi alcătuiască programul de pregătire după un buget de austeritate. Multe antrenamente, chiar şi meciuri oficiale se dispută şi acum în sălile de sport şi pe bazele sportive construite de Ceauşescu. O grămadă de sportivi au condiţii precare de pregătire, iar un astfel de exemplu este, cum am mai spus, Stadionul Municipal, unde până şi personalul care se ocupă de curăţenie intră cu groază în încăperile de sub tribună. Sunt convins că nu este singura bază din România aflată într-o astfel de stare, însă, la fel de convins sunt că situaţia nu poate continua la infinit. Cei care s-au perindat de-alungul anilor la conducerea sportului românesc au dus-o şi o duc, în continuare bine, aşa cum o fac şi parlamentarii care, invitaţi find la unele manifestări sportive, zâmbesc, parcă ironic în faţa sportivilor şi antrenorilor atunci când le promit „marea cu sarea”, fără a-şi duce la îndeplinire promisiunile.
Când vorbesc de performanţă pe stomacul gol mă refer, în special la sporturile individuale, care, per ansamblu, sunt cele mai afectate din punct de vedere al fondurilor alocate. Ultimul exemplu care poate fi dat la nivel local este pugilistul Adrian Popuţea care, în ciuda faptului că are în spate 12 ani de box, iar săptămâna trecută a obţinut, pentru a doua oară consecutiv, Cupa României, a fost nevoit să ceară ajutor „străinilor” pentru a putea efectua o pregătire, cât de cât normală, înaintea competiţiei. Zalăul a avut şi are, în continuare, sportivi de valoare la sporturile individuale dar, din păcate, autorităţile locale şi judeţene încearcă să dreagă busuiocul de fiecare dată când vine vorba de o susţine financiară. Este adevărat că impactul este altul faţă de cel al sporturilor de echipă, iar la nivel local avem handbal, volei şi fotbal, dar, ar fi un lucru cât se poate de normal să dăm „Cezarului ce e al Cezarului”. L-am dat exemplu pe Popuţea, dar, de-alungul anilor, mulţi sportivi care au trecut pe la CSM Zalău s-au plâns de condiţiile de pregătire, dar şi de susţinerea financiară.
Atletismul zălăuan a fost, la un moment dat, o ramură care a contat, cu adevărat, în sportul românesc, iar sportivii legitimaţi la CSM Zalău au reprezentat cu cinste clubul în competiţiile interne şi ţara la cele internaţionale, chiar dacă susţinerea financiară a fost, şi la acele vremuri, destul de anemică.
Sportul a trecut de mult timp de epoca în care era suficient doar să ai talent, iar de acest lucru, par să fie conştienţi doar sportivii şi antrenorii. Investiţiile asociate reuşitei sportive au crescut foarte mult, începând de la cheltuielile cu infrastructura şi cu metodele de antrenamente, până la remuneraţia oferită sportivului şi staff-ului acestuia pentru un anumit rezultat. Din acest punct de vedere, România nu se poate compara cu marile naţiuni ale lumii care, înainte de toate, sunt mari puteri economice.
Au trecut 30 de ani de la fabulosul loc doi obţinut de România la Jocurile Olimpice de la Los Angeles (1984), perioadă în care sportul românesc a cunoscut gloria din ce în ce mai rar. Probabil, nu aş exagera deloc spunând că am ajus să ne rezumăm la acel motto-u olimpic: „Important este să participi, nu să câştigi!”.
