Minciuna ridicată la rang de speranţă

Şi în acest an, rezultatele simulării examenului de Bacalaureat anticipează un nou dezastru pentru absolvenţii clasei a XII-a. Deja numărăm câţiva ani de când Bacalaureatul s-a transformat într-o problemă de ordin naţional, ca să nu spunem aproape o ruşine naţională. Chestiunea e că, în sinea ei, problema exista de foarte mulţi ani, ea fiind dezvăluită de curând graţie fostului ministru al Educaţiei, Daniel Funeriu. Este, dacă vreţi, singurul ministru post decembrist care a avut curajul (sau nesăbuinţa?) să scoată la suprafaţă minciuna din spatele acestui examen. Însă nu a fost suficient. La fel ca în momentul în care am dezvăluit minciuna, astăzi, suntem în criză de timp şi, mai ales, de soluţii. Şi nici nu există vreun semnal că ar exista idei care să pună pe picioare sistemul de învăţământ românesc.
Ce ne îngrijorează cel mai mult este că devine tot mai evident că mai mult de jumătate dintre elevii din clasele mari nu au ce căuta la liceu. În atari condiţii, invariabil, ne întrebăm cine este vinovat pentru această situaţie: elevul, familia sau şcoala? Ori, şi mai grav, vorbim despre un conglumerat de greşeli, din care nu mai putem ieşi atâta vreme cât ne încăpăţânăm să înotăm contra curentului.
Sigur că există şi anumite excepţii, în jurul cătora ne place să gravităm ori de câte ori avem ocazia. Aceste „excepţii” sunt date de olimpicii români, care prin rezultatele deosebite obţinute, ne fac să fim mândri de ei, dar şi de cei care au stat în spatele performanţelor lor. Trebuie să mărturisim că, deşi vorbim despre nişte copii care posedă o serie de calităţi intelectuale, nu am putea vorbi despre performanţă fără să aducem aminte de dascălii care au şlefuit şi, totodată, au pus în scenă calităţile acestora. Altfel, fără ca cineva să le vegheze atent activitatea, fără să-i îndrume, ar fi existat posibilitatea ca respectivii copii să se piardă în anonimat, ca de altfel mulţi dintre colegii lor care zilnic deschid şi, apoi, închid barurile din apropierea şcolilor. Tocmai de aceea, performanţa nu înseamnă că trebuie neapărat să-i transformăm pe toţi elevii în nişte olimpici. La fel de adevărat este că nu ar trebui să existe obligativitatea ca fiecare absolvent de clasa a XII-a să urmeze o facultate. Societatea are nevoie şi de mână de lucru, nu doar de „genii” ieşite din facultăţi pe bandă rulantă, care apoi se pierd în marea de şomeri ce-şi toacă şi ultimul leu în aparatele de păcănele sau îşi duc veacul prin baruri, împăunându-se cu banii taticului.
Nu ar trebui să fie o ruşine să munceşti, indiferent de domeniu. Dimpotrivă, este mult mai ruşinos să trăieşti pe banii statului sau, şi mai grav, din buzunarul părinţilor. Atfel ajungem la concluzia că nu sistemul de învăţământ este cel care se face neapărat vinovat de dezastrul pe care-l înregistrăm an de an la examenul de Bacalaureat. Poate că dacă am umbla puţin la mentalitate, la competiţia oarbă în care ne aruncăm copiii, chiar dacă ei nu dau vreun semn că ar putea ajunge olimpici, lucrurile s-ar aşeza de la sine, pe făgaşul lor. Însă până să atingem aceste deziderate, din păcate, vom trăi cu speranţa că minţindu-ne vom înregistra rezultate. Nimic mai fals.