La cei 62 de ani împliniţi astăzi: „Tunarul Europei”, Mircea Tutovan, a rămas pentru voleiul românesc doar un spectator de lux

Alexandru Moldovan

Fosta glorie a voleiului românesc, Mircea Tutovan, împlineşte astăzi 62 de ani, ocazie cu care îi urăm un călduros „La mulţi ani!”.
Supranumit în anii ’70 „tunarul Europei”, datorită serviciilor puternice și atacurilor devastatoare, el mai este astăzi legat de sportul care l-a consacrat doar prin postura de spectator de lux la partidele pe care echipa masculină de primă ligă din Zalău le dispută pe teren propriu.
Maestru emerit al sportului, câștigător alături de Dinamo a nouă campionate, a unei Cupe a Cupelor și a unei Cupe a Campionilor, Tutovan a fost și un component de bază al echipei naționale, unde a jucat peste 300 de partide și a reușit două locuri trei la Campionatul European.
Anii în care atacurile lui Mircea Tutovan ajungeau uneori până în tavanul sălii de sport sau în care serviciile sale din săritură revoluționau acest sport au rămas însă în urmă, chiar dacă fostul voleibalist are și astăzi același fizic impresionant și, mai ales, aceeași mustață din anii de glorie, poate puțin mai grizonată.
Printre amintirile dragi lui la loc de cinste este, cum altfel, câștigarea ultimului trofeu important pentru voleiul românesc, Cupa Campionilor Europeni, în tricoul lui Dinamo.
Dinamoviștii învingeau la Palma de Mallorca, pe 19 februarie 1981, formația ȚSKA Moscova, cu un dramatic 3-2. Victoria venea chiar în anul în care Tutovan primise aprobarea de a pleca la Șimleu Silvaniei, la insistențele unui celebru doctor al vremurilor respective, Ioan Pușcaș, un apropiat al regimului Ceaușescu.
„Eu m-am întâlnit cu doctorul în 1974, la Campionatul Mondial din Mexic, și am rămas amici, am ținut legătura. Eu sunt ardelean, de lângă Mediaș, și mă cam săturasem de București. N-aveam însă cum să vin dacă nu era doctorul Pușcaș. Jucam încă bine, eram în primii trei din țară ca trăgător. De la Dinamo era o vorbă: pleci cu picioarele înainte. Am avut noroc că doctorul Pușcaș era pe cai mari și a rezolvat.
A fost la ministrul adjunct care se ocupa cu problemele astea la Ministerul de Interne, generalul Dănescu cred. Noi aveam în perioada aia finala Cupei Campionilor în Spania. „Cât iei să te duci la Șimleu Silvaniei? 120.000 de lei zic eu. O sumă frumoasă, ești bun, zice generalul. Mă, îți dau drumul să pleci. Dar dacă iei Cupa Campionilor, îți dau dezlegare să pleci unde vrei”, povestește fostul voleibalist, care menționează că a primit transferul chiar înainte de plecarea în Spania.
În Cupa Campionilor, echipa din România câștigase toate meciurile din Grupa Finală, respectiv 3-0 cu Gwardia Wroclaw (Polonia) și NMKY Pieksamaki (Finlanda). În finala cu ȚSKA Moscova, Dinamo a luat conducerea, câștigând două seturi cu 15-11 și 15-9, însă rușii au revenit, egalând după 15-7 și 15-8. Echipa bucureșteană a reușit să învingă în decisiv cu 15-6 și să-și adjudece trofeul.
„Îi batem pe ruși primele două seturi, iar apoi se face 2-2. Antrenor atunci era Willy Schreiber, care îmi spune: „Măi Mircea, o să pierdem”. Eu eram cu dezlegarea în buzunar, oricum plecam. Dar m-am gândit că poate e ultima finală pe care o joc. Zic, neamțule, fac rost de un automat și pe toți vă pun jos dacă nu câștigăm. Măi, ești nebun, zice antrenorul. Atunci erau cinci minute pauză la 2-2. El luase jucătorii la exerciții și genoflexiuni.
I-am rugat să mă lase pe mine să vorbesc cu colegii. Îi spun căpitanului de echipă, Cornel Oros, să îmi ridice mie, oriunde sunt. I-am bătut sub 10. Țin minte ultima minge. A fost un semi-as. Era Emilian Vrâncuț — a murit săracul. Avea minge de Cupa Campionilor în mână când a servit. I-a tremurat mâna, săracul. Am văzut cum a luat „puful” de pe fileu. A servit în mijlocul terenului și mingea n-a putut fi scoasă de cel considerat cel mai bun primitor din Europa. Și acum parcă văd”, spune Tutovan.
Așa cum se obișnuia, victoria a fost serbată la hotelul unde era cazată echipa, însă petrecerea nu a fost așa cum și-o imaginau românii.
„După meci, ne-am dus la hotel unde era era bufet suedez: mâncai și beai ce voiai. Am strâns mesele una lângă alta și i-am spus unui coleg mai tânăr, rezervă: îmi pui trei rânduri de bere, la doză, cât țin mesele. Dacă un milimetru una nu e aliniată, e vai de capul tău. Cobor mai târziu, la costum, mă uit și văd că berile erau aliniate. Ne-am apucat de distracție, dar nasol a fost că lângă noi a venit echipa ȚSKA Moscova.
Era jenant să chefuim lângă ei. Mai ales că era și ceva zi a armatei în URSS și am aflat că numai meciul ăsta nu trebuiau să-l piardă. Aveau un avion special care să-i ducă. Erau siguri că vor câștiga. I-am rugat pe colegi să fie mai discreți”, își amintește fostul dinamovist.
După finala din Spania, Tutovan, care avea pe atunci 29 de ani, a plecat la Șimleu Silvaniei, unde, alături de câțiva jucători tineri a pus pe picioare o echipă ce avea să ocupe locul trei în campionatul intern în anul imediat următor, pentru ca mai apoi să câștige Cupa Balcanică.
„Am venit la Șimleu Silvaniei ca locotenent major, șeful pazei în oraș. Funcția aia eu am adus-o la Inspectoratul de Poliție. La echipă toți erau puști. A trebui eu să mă apuc de pregătire cu ei. Erau pe la 22-23 de ani toți. Eu venisem cu ideea că joc doi-trei ani și îmi văd de treburile mele.
Dar a trebuit să schimb și eu să-i educ pe ei. A fost însă bine. Mi-a plăcut foarte mult la Șimleu Silvaniei. Primul an după ce m-am dus la ei am luat locul trei. Era Dinamo, Steaua și Șimleu. Am cucerit în anul următor și Cupa Balcanică, după care ne-am mutat la Zalău”, afirmă sursa citată.
La Zalău, fostul dinamovist avea să trăiască o „a doua tinerețe”, tot într-o echipă subordonată Miliției, finanțată însă și de o fabrică locală — Elcond Dinamo.
Cum bătălia la nivel național se dădea la vremea respectivă între echipa Armatei — Steaua — și cea a Poliției — Dinamo—, Elcond Dinamo trebuia, mai mereu, să cedeze meciurile pe teren propriu sorei mai mari din București. Orgoliul capriciosului voleibalist ce a cunoscut consacrarea la Dinamo a făcut însă ca o singură dată lucrurile să stea diferit.
„Pe Dinamo o singură dată i-am bătut, cu 3-1, într-o oră. Echipa din Zalău era la vremea aceea Elcond Dinamo. Meciurile cu Dinamo trebuiau pierdute cu 1-3. Luam primă, dar după meci nu mai primeam masă, așa cum se proceda în caz de victorie cu alte echipe. Eu eram înainte de meci, pe hol, în zona vestiarelor. Marius Căta Chițiga, fostul meu coleg de la Dinamo, iese de la vestiar, discutând cu un coleg.
Știau care e rezultatul. Antrenor la Dinamo era Cornel Oros, fostul meu căpitan. Ies în fața lui Căta, trece pe lângă mine și nici nu mă salută. M-am enervat, pentru că el când a venit prima dată la București, de la Timișoara, a venit la mine în casă. Mă duc la băieți și îi chem pe toți în vestiar. Eram căpitan de echipă. Le-am spus: băieți, aveți voie să-i bateți. Gheorghe Pora, inspectorul șef de la Miliție, nu era la meci, era pe teren. Zic: aveți primă dublă, deși nu aveam nicio treabă cu acordarea primelor.
Mă gândeam că le dau de la mine din buzunar. Meciul trebuia să decurgă astfel: 1-0 pentru ei, 1-1, 2-1 Dinamo, 2-2 și setul cinci ei. Intrăm pe teren și câștigăm primul set. Se uită Oros la mine, dar eu îmi văd de treabă. Schimbăm terenul și 2-0. Au intrat în panică, nu se așteptau să le opunem rezistență. Ne iau setul trei, dar am forțat puțin setul patru și gata. Mai apoi stau eu și mă gândesc: să vezi ce-mi face Pora.
Eram militar și nu puteam lua hotărâri de unul singur. Mă înțelegeam însă bine cu el. I-am povestit cum a fost și zice: bine le-ai făcut, că de mult îi așteptam la cotitură. Mai este o problemă: le-am spus colegilor primă dublă. Ce primă dublă, le dăm toți banii care s-au strâns de la bilete, mi-a spus Pora. Deci așteptau și ei această victorie”, își amintește cu un zâmbet în colțul gurii Mircea Tutovan.
Mircea Ghiurco, președinte vreme de aproape două decenii la Elcond Dinamo Zalău, îl consideră pe Tutovan jucătorul reprezentativ al generației sale și unul dintre cei mai buni voleibaliști nu doar din România, ci și pe plan european.
„Ca jucător, Mircea Tutovan a fost un fenomen, în sensul bun al cuvântului, și eu cred că în generația lui a fost vârful a ceea ce se numește voleibalist, nu numai pe plan național, ci și pe plan european, mai ales că a fost cooptat și în echipa Europei după o finală de cupă europeană câștigată de Dinamo.
Eu zic că a fost cel mai bun produs al voleiului de la noi, sigur, cu plusurile sau cu minusurile pe care orice om le are.
În echipă el ocupa un loc de lider, pentru că, față de jucătorii pe care îi aveam noi în județ și mai ales tinerii cooptați în echipă, el era cel mai galonat și cu cele mai mari performanțe. I se mai spune și tunarul Europei, o etichetă care nu îl încânta foarte mult.
Este un om de o modestie rară, un om care se dedica grupului. Niciodată n-a făcut excepții, să ceară mai mult ca alții. Ce primeau toți, primea și el”, afirmă Mircea Ghiurco, amintindu-și că primele erau, uneori, câte o butelie sau chiar rețete medicale ce puteau fi transformate în bani la farmacie.
Fostul președinte al clubului de volei din Zalău și-l amintește pe voleibalist ca un sportiv ce se pregătea foarte serios, uneori și individual, poate și pentru a compensa unele excese în consumul de alcool. Măiestria lui Tutovan se făcea simțită chiar și la antrenamente, în momentul în care se angrena cu colegii în întreceri trăznite, dar care le dezvoltau abilitățile de joc.
„La antrenamente se muncea mult și, în final, se exersau procedeele tehnice care erau de bază în acea perioadă. De exemplu, serviciul. Se punea o bancă de gimnastică pe linia de fund a terenului cu o bancnotă de 100 de lei, albastră era, și cine servea de cinci ori pe bancnotă, la punct fix, nu la metru pătrat, lua banii. Tutovan de obicei, dacă nu zilnic, la două zile avea bani de o bere, pe care n-o bea niciodată singur, ci o împărțea cu colegii de echipă”, rememorează Mircea Ghiurco.
Timpul au trecut însă implacabil și, la 36 de ani, Tutovan a ales să plece la o echipă din Bistrița, iar mai apoi, doi ani mai târziu, la o echipă din Oraș Dr. Petru Groza (Ștei, n. red.). În cele din urmă, o accidentare la umăr l-a făcut să se retragă din volei, la 41 de ani, revenind în orașul ce i-a fost o a doua casă, Zalăul.
În orașul de la poalele Meseșului este mai mereu spectator de lux la meciurile pe teren propriu ale echipei ACS Volei Muncipal, supervizând partidele de la tribuna oficială doar pentru că de acolo vede mai bine, și nu pentru că „s-a dat cu șefii”.
Deși nu vrea să se implice direct în activitatea voleibalistică, suferă și se enervează când echipa locală joacă prost și nu înțelege de ce voleibaliștii strânși la Zalău din toate colțurile lumii nu pot închega o echipă în adevăratul sens al cuvântului și nu mai au „vâna” și ambiția din vremurile când el se afla încă pe terenul de joc.
Una peste alta, puține regrete, multe amintiri frumoase, un titlu de maestru emerit al sportului, renumele de „tunar a Europei” și o viață trăită din plin, uneori cu excese bahice și cu tutun la care astăzi a renunțat pentru o țigară electronică.
„Eram unul din cei mai rezistenți jucători. Mulți spuneau că dacă nu beam… Dacă nu beam, ce făceam? Jucam și acum? Am jucat până la 41 de ani. Am și fumat ca un turc. Erau vremuri în care mai trăgeam câte un fum și în pauza dintre seturi. Spuneam că merg la baie”, mărturisește senin fostul mare voleibalist.
Peste toate însă au rămas amintirile celor nouă campionate câștigate cu Dinamo, alături de o Cupă a Cupelor și o Cupă a Campionilor. Nu pot fi trecute cu vederea nici cele mai mult de 300 de partide jucate la echipa națională, cu care a cucerit două medalii de bronz la Campionatul European.