La Revolutia din 89 s-a anulat randuiala veche (economica, politica, etc) fara a se pune alta in loc. Neavand o regula noua si un arbitru care sa o impuna, societatea romaneasca a luat-o pe bajbaite. Intamplator (sau nu!) cel mai repede s-a consolidat structura aflata la butoane. Aceasta grupare si-a pus aceeasi intrebare pe care, la inceputul veacurilor, si-a pus-o Creatorul: cum sa devin nemuritor? Se pare ca au gasit o parte din raspuns. Din pacate, partea scarbavnica. Sub masca deschiderii spre democratie, prin privatizari, cheltuieli publice si comisioane (citeste mita) imense au reusit sa faca praf tot ce adunase societatea romanesca in 50 de ani. Ba au mai facut si datorii de cateva zeci de miliarde euro. Pe unii (pe care tot ei stabilesc sa-i sacrifice) o sa-i ia DNA-ul pentru linistirea poporului. Ce mai tura-vura, suntem saraci lipiti si datori vanduti. Ce este de facut? Pe langa niste masuri (legi si mecanisme de aplicare) care sa mai adune ceva din furaciuni si le reduca in viitor, trebuie sa punem umarul toti la acoperirea datoriilor. Atragerea tuturor resurselor rurale (inclusiv a micului agricultor) in activitatea economica reala este o solutie care nu poate lipsi din constructia unor politici responsabile. Multi analisti au prezentat solutii utile pentru a pune in valoare aceasta zona, nevalorificata decat in mica masura, a economiei agrare. Politicile agrare cuprind elemente agregate, complexe ce necesita viziune si experienta in domeniu, resurse si mecanisme compatibile cu nevoile si capacitatea de implementare a agricultorului. Unul din elementele necesare dezvoltarii segmentului reprezentat de micul producator il reprezinta finantarea. Pentru ca banii sa poata fi utilizati, ei trebuie sa existe (cu aceasta destinatie) si sa ajunga la acesta intr-o forma accesibila (programe, garantii, etc).
Despre bani (cu toata criza) se spune ca ei exista, ca bancile au capabilitati suficiente pentru aceste destinatii, ceea ce, evident, nu justifica smecheriile de a crea fonduri din bani publici pentru a le fi puse la dispozitie. Cealalta chestiune vizeaza accesibilitatea la aceste credite. Va merge Gheorghe cu dosarul de patru-cinci ori (conform procedurilor) de la Barasti pan la Pitesti sau de la Fodora pan la Zalau ca sa angajeze un credit de 3.000 lei. Sigur nu! Dar daca ar fi vreun punct bancar pe la comuna sau daca o zi pe saptamana ar functiona acolo unul mobil? Asa-i ca ar fi foarte probabil ca situatia sa se schimbe? Bancile se opresc la granita cu micul agricultor, IFN-urile si-au diminuat avantul iar cooperatia de credit s-a introvertit in afaceri de familie. Analizand unele situatii, din experientele altor natii care nu si-au vandut bancile ca apoi sa le indoape cu fonduri publice, am considerat ca o anumita constructie s-ar potrivi si la noi. Este vorba de Credit Farm System -SUA construit dupa un mecanism german (Landschafts 1769) si care a stat la baza dezvoltarii agriculturii americane. Am facut analize, oportunitati si nevoi de punere-n practica si l-am botezat CAR- Creditul Agricol Romanesc. Acesta ar urma sa fie o structura de finantare numai pentru agricultura, apartinand agricultorilor si care, fara a apela la fondurile europene (ptr infiintare), ar putea rezolva nevoile micului agricultor. CAR-ul ar ocupa cu siguranta o consistenta piata de finantare (acum neinteresanta pentru banci, dar …maine?) si acesta este motivul pentru care s-au ridicat multe argumente potrivnice de sapun umplut cu aer. Am mai trait o experienta similara cand la constructia Legii Creditului Agricol (componenta ce viza investitiile) s-a opus Banca Mondiala. Si ai nostri au plecat capul. Impotriva interesului national! Nu a cazut padurea si nici economia nationala sub securea intereselor straine natiei fara cozile noastre de topor.
