Considerat unul dintre cei mai buni profesori de educaţie fizică şi sport din judeţ, dar şi un antrenor de atletism cu experienţă, Mirel Seişanu a fost numit în luna septembrie a anului 2012 inspector şcolar de educaţie fizică în cadrul Inspectoratului Şcolar Judeţean (ISJ) Sălaj.
În meseria de dascăl a debutat în 1981, la Clubul Sportiv Şcolar Dorohoi, iar un an mai târziu a ajuns cadru didactic la Ileanda, profesând timp de patru ani. În această perioadă, timp de doi ani, a fost profesor cu jumătate de normă şi la Clubul Sportiv Şcolar din Zalău, unde, din 1987 a avut normă întreagă. În 1992 s-a transferat la Liceul cu Program Sportiv „Avram Iancu” Zalău, unde profesează şi azi.
„Există probleme doar în şcolile unde educaţia fizică şi sportul sunt conduse de profesori fără specializarea necesară”
Reporter: Ocupaţi de mai bine de un an funcţia de inspector şcolar de educaţie fizică, care, din câte am înţeles, vi s-a mai propus până atunci. De ce aţi refuzat-o înainte şi ce v-a determinat să acceptaţi această funcţie în septembrie 2012?
Mirel Seişanu: Cred că nu am dorit sa mă rup deloc de sportul de performanţă. În 2012 am considerat ca ar fi benefic pentru mine să cunosc mai bine întreaga activitate sportivă din şcolile judeţului şi, în măsura în care pot, să determin şi impulsionarea acesteia.
Rep.: Care era situaţia sportului în şcoli în momentul în care aţi preluat această funcţie?
M.S.: Situaţia sportului în şcoli este relativ bună la nivelul întregului judeţ. Dacă în unele şcoli lipseşte infrastructura necesară desfăşurării în condiţii normale a orelor de educaţie fizică, aceasta este suplinită de entuziasmul şi implicarea sufletească a profesorilor de sport din acele şcoli. Cert este că în toate unităţile şcolare care au profesori de educaţie fizică calificaţi activitatea sportivă se desfăşoară la standarde bune şi foarte bune. Unele probleme deficitare întâlnim doar în şcolile în care educaţia fizică şi sportul sunt conduse de profesori fără specializarea necesară.
Rep.: Dacă ar fi să faceţi o comparaţie între educaţia fizică şi sportul care se practică în mediul rural şi cel pe care elevii îl învaţă în mediul urban, care ar fi aceasta?
M.S.: Există multe şcoli din mediul rural în care predarea şi practicarea educaţiei fizice nu diferă cu nimic faţă de cea din mediul urban. Este vorba despre acele comune care dispun de săli de sport şi profesori calificaţi şi bine pregătiţi profesional (Nuşfalau, Napradea etc.) dar şi de altele, în care profesorii inimoşi îşi organizează activitatea în spaţiile şcolare pentru ca sportul să nu aibă de suferit (Treznea, Surduc, Gâlgău pe Someş).
Rep.: Ştiu că în urmă cu câţiva ani, cel puţin în mediul rural, multe dintre orele de sport la clasele primare erau înlocuite de învăţători cu ore de matematică sau de limba română. Mai există astfel de cazuri?
M.S.: Or fi….(?). Dar, în general, nu cred că se întâmplă în prea multe şcoli acest fenomen. Depinde foarte mult de conducerile şcolilor ca acest lucru să nu fie posibil în nicio unitate de pe raza judeţului. Cred că invăţătorii au reuşit să înţeleagă că mişcarea şi sportul sunt atribute de bază în dezvoltarea armonioasă şi integrală a elevilor.
„Nenorocirea este că o mare parte din populaţia şcolară este afectată de obezitate”
Rep.: Statisticile Comisiei Europene arată că România ocupă locul trei, probabil chiar doi în clasamentul privind obezitatea populaţiei. Care credeţi că este motivul pentru care s-a ajuns în această situaţie şi cum s-ar putea îndrepta lucrurile?
M.S.: Din păcate pentru România, statisticile privind obezitatea sunt adevărate. Şi chiar dacă acest clasament vizează întreaga populaţie a ţării noastre, nenorocirea este că o pondere destul de mare din populaţia şcolară este afectată de obezitate. Desigur, cauzele apariţiei în rândul elevilor sunt multiple, dar cele de prim rang cred ca ar fi alimentaţia excesivă şi nesănătoasă, urmată de sedentarism. Dar, acesta din urmă ar putea avea în sport un duşman de temut sau chiar un antidot, cu condiţia că numărul orelor de educaţie fizică la fiecare nivel de studiu să crească şi finalurile de săptămână să aibă în calendarul lor activităţi de sport, fie că e vorba de cele organizate în şcoli, fie în cadrul familiei sau în cercuri de prieteni sau colegi.
Rep.: Cât de mare este numărul elevilor care vin cu scutiri medicale la orele de sport în comparaţie cu alte judeţe?
M.S.: Din fericire, numărul lor nu este mare. În mediul rural astfel de cazuri sunt rare, iar în mediul urban ne situăm în primele 20 de judeţe, în ceea ce priveşte numărul mic de scutiţi medical la educaţie fizică. Cred că printr-o propaganda „agresiva” a efectelor pozitive ale sportului asupra sănătăţii făcută în mass-media locală, în cadrul şcolilor sau la şedinţele cu părinţii am putea reduce şi mai mult numărul acestor elevi.
Rep.: Cum am putea schimba mentalitatea copiilor, pentru a fi mai atraşi de orele de sport?
M.S.: Cred ca printr-o atractivitate sportivă a orelor de educaţie fizică, prin multe şi variate jocuri sau întreceri în cadrul acestora, prin organizarea unor competiţii interesante în week-end-uri şi prin conştientizarea lor asupra multiplelor influenţe pozitive pe care sportul le are asupra formării personalităţii şi dezvoltării armonioase a organismului.
„Mulţi părinţi le induc < odraslelor > atitudinea de nepăsare faţă de mişcare”
Rep.: Am putea spune că în unele cazuri, motivul ar fi şi mediul familial?
M.S.: Cu siguranţă. Atâta timp cât o parte din parinti nu manifestă nici cel mai mic interes pentru mişcare, cât nu fac o plimbare pe jos sau cu bicicleta ori o drumeţie alături de copiii lor, desigur că le induc şi „odraslelor” lor o atitudine de nepăsare şi dezinteres faţă de sport. Trist este faptul că uneori acest aspect nu este condiţionat neaparat de nivelul de educaţie al parintilor (!!!).
Rep.: La un moment dat, Guvernul promitea majorarea numărului orelor de sport. Din păcate, s-a rămas la o singură oră de sport pe săptămână. Cum comentaţi decizia?
M.S.: Da, am sperat şi eu alături de miile de profesori de sport din Romania că acest lucru s-ar putea întâmpla şi că, astfel, elevii şi-ar putea manifesta „setea” de mişcare într-un mod echilibrat, ritmic şi mult mai eficient. Din păcate, promisiunile au fost deşarte şi „vie” a rămas doar speranşa că într-o zi se va găsi soluţia creşterii numărului de ore de educaţie fizică. Gradul de sănătate al populaţiei va avea şanse reale de câştig, iar spitalele îşi vor putea reduce numărul de paturi.
Rep.: Numărul mic al orelor de sport din şcoli pare să se răsfrângă şi asupra sportului de performanţă din România, care, după Revoluţie a luat-o pe o pantă descendentă. Cât de strânsă este legătura dintre sportul în şcoli şi cel de performanţă?
M.S.: Între sportul de masă (care în majoritatea lui se practică la vârsta şcolară) şi cel de performanţă este o legătură organică şi directă. Sportul şcolar este baza piramidei în al cărei vârf se situează performanţa sportiva şi reprezentanţii ei. Întregul proces de selecţie (şi pentru toate ramurile sportive) se desfăşoară la nivelul vârstei şcolare mici sau mijlocii. Atâta timp cât numărul orelor de activitate sportivă este foarte mic, este firesc să sufere (necondiţionat) şi sportul de performantă. Personal, nu văd cum am reveni pe podiumurile unor competiţii europene sau mondiale fără să intensificăm miscarea sportiva începând cu ciclul primar şi terminand cu cel universitar, fără să schimbăm ceva în cadrul metodelor şi mijloacelor de pregătire şi fără să ne raliem unor condiţii obligatorii pentru obţinerea performanţelor (baza materială, specialişti, ore suficiente de instruire practică şi un nivel ridicat al intelectului elevilor).
Situaţia atletismului românesc este dezastruoasă
Rep.: Dacă ar fi să ne referim doar la atletismul românesc, unde sunteţi şi profesor specializat, care este în opinia dumneavoastră situaţia la ora actuală a acestui sport în România?
M.S.: Deşi unii vor să acopere slabele rezultate din ultimii zece ani cu unele succese obţinute la nivelul juniorilor (pe plan european sau mondial), eu cred că situaţia atletismului românesc este dezastruoasă. Avem foarte puţini atleţi seniori capabili să aibă pretenţii la o medalie europeană şi, din pacate, nu avem o strategie la nivelul Federaţiei Române de Atletism care să ne scoată din acest impas. Sunt convins că doar o nouă „linie metodică” şi organizatorică, bine gândită şi consecvent urmarită, ar putea revigora atletismul românesc. (Dar pentru asta e nevoie de câţiva ani buni şi de nişte “minţi” tinere, energice şi sclipitoare !!!).
Rep.: Lucrurile nu stau mai bine nici la nivel de judeţ. Există copii şi juniori care vin din urmă?
M.S.: Este adevarat că numărul atleţilor seniori din Sălaj poate fi numărat pe degetele de la o singura mână. Cealaltă mână ne-ar fi suficientă pentru a-i număra pe juniorii care vin din urma cu şanse reale de a ajunge alteţi de performantă: Paul Parnău, Raul Crecan, Cătălin Marian, Claudiu Meleg şi Denisa Şomai. În ceea ce priveşte copiii, ei reprezintă doar speranţa – care poate deveni certitudine doar după ani buni de pregătire înţeleaptă, dublată de consecvenţă şi împătimire.
Rep.: La nivel şcolar, în Sălaj se organizează anual trei competiţii majore: Olimpiada Naţională a Sportului Şcolar, Cupa Văilor şi Cupa „Lyceum”. Cum vi se par aceste competiţii şi cât de mare este interesul elevilor pentru aceste întreceri?
M.S.: Aceste competiţii mi se par suficiente pentru calendarul oficial al acţiunilor sportive judeţene. Cred, însă, că ele ar trebui completate (susţinute) de alte întreceri sportive la nivelul şcolilor, interşcoli sau cele cu caracter tradiţional. ONSS rămâne competiţia de vârf la nivelul şcolilor care mobilizează şi în acest an majoritatea şcolilor gimnaziale şi toate liceele din judeţ, iar interesul elevilor şi al profesorilor de sport este major, toţi dorind să se remarce la nivel judeţean sau interjudeţean.
„Cupa Văilor” este competiţia cea mai plină de „orgolii frumoase”, cea mai aşteptată şi cea mai plină de „şarm”, iar DJST Sălaj face ca aceste atribute să fie posibile în fiecare an şi pe fiecare vale a judeţului.
„Mulţumirea pentru ce a realizat Paula în 2013 nu este deplină”
Rep.: Atleta pe care o antrenaţi, Paula Todoran, a devenit cea mai bună sportivă la finalul anului trecut atât la CSM Zalău, cât şi la nivel de judeţ, în clasamentul sporturilor olimpice. Sunteţi mulţumit de cea a realizat Paula în 2013?
M.S.: Nu aş putea spune că mulţumirea este deplină. Finalul de an a fost într-adevar bun, Paula reuşind să alerge două maratoane la interval de o lună şi jumătate, ambele cu racorduri personale (ceea ce nu e putin!). Dar, din cauza unor accidentări în prima parte a anului, ea nu a reuşit să-şi îndeplinească în totalitate obiectivele stabilite şi, în special să-şi îmbunătăţească substanţial recordul personal la maraton. Cum, însă, aceste cauze nu pot fi de multe ori controlate şi sunt efectul unei munci infernale, care (inevitabil) condamnă organismul la uzură, vreau să văd doar partea bună a lucrurilor şi spun: da, sunt multumit de realizarile ei şi sper în ceea ce „prevestesc” ele.
Rep.: Ce planuri aveţi pentru 2014?
M.S.: Pentru anul 2014, planurile în ceea ce o priveşte pe Paula Todoran sunt îndrăzneţe. Îmi dorec ca ea să realizeze până în 15 martie un timp bun pe semimaraton şi să fie prinsă în vizorul FRA pentru Campionatul Mondial de semimaraton din Danemarca; să-şi îmbunătăţească timpul în proba de maraton şi să participle la Campionatul European de seniori; să fie pe podiumul naţional la Campionatul Naţional de marathon şi semimaraton.
În calitate de inspector şcolar îmi doresc să avem în 2014 cât mai mulţi elevi pe terenurile de sport, să avem două echipe finaliste la ONSS, la fel de multe medalii ca în 2013 pentru CSS Zalău şi LPS „Avram Iancu” şi să pot dărui colegilor de educaţie fizică şi sport fărâme din experienţa, profesionalismul şi pasiunea mea pentru sport.
