Copiii sunt o minune, zice o vorbă din popor, şi e lesne de înţeles că ţi-s dragi ca lumina ochilor şi poate chiar mai mult. Nu sunt părinte pentru a şti şi a simţi 100 la sută întreaga suită de stări emoţionale care te încearcă atunci când ai un copil de crescut, dar sunt convinsă că pentru un părinte, el – fiul sau fiica – reprezintă cea mai nepreţuită comoară. De aceea mi se pare incredibil cu cât de multă lejeritate este tratată relaţia părinte – copil de către unele odrasle care ajung să minimalizeze rolul şi efortul pe care adulţii îl fac pentru a-i creşte. Constat că este un fenomen bagatelizarea acestor lucruri de către adolescenţii de astăzi, în timp ce probleme minore sunt ridicate la rang de dramă. Aşa se face că avem tot mai mult de-a face cu tineri care şi-au luat viaţa din dragoste, când iubitul/iubita, prietenul/prietena nu le-a răpuns la SMS, care şi-au pus funia de gât pentru o notă mică obţinută la şcoală sau care au ciomăgit bătrâni pentru a le fura pensia atunci când părinţii le-au refuzat cererea „de a-i dota” cu bani pentru ieşirea în oraş. Sau tineri care îşi înscenează răpirea, pentru a le da părinţilor „o lecţie de frică” în stilul lui Alexandru Lăpuşneanu, pentru simplul motiv că şi-au permis să le atragă atenţia asupra rezultatelor şcolare mai puţin strălucite obţinute. Cazul de acest gen petrecut ieri pe meleaguri sălăjene este un exemplu perfect că atitudinea adolescenţilor faţă de viaţa reală este clădită pe temelii şubrede şi pe o instabilitate emoţională care şochează.
Sigur, este firesc ca supărările personale să ne apară mai mari şi mai acute ca ale celorlalţi, dar de aici până la a transforma lucruri de trai cotidian în adevărate tragedii universale este cale lungă. O cale care este parcursă de adolescenţii lumii moderne în doi timpi şi trei mişcări, într-o încrâncenare de a demonstra matematic tuturor că Pământul nu se mai învârte în jurul soarelui cât timp problema lor nu este rezolvată.
Incredibil şi regretabil este refuzul acestor tineri de a comunica şi de a discuta nelămuririle, neînţelegerile şi problemele lor cu cei din jur şi disperarea cu care îmbrăţişează rapid soluţiile extreme. Soluţii care se sparg ca nişte bule artificiale de săpun lăsând viduri imense în sânul unor familii ce rămân marcate pe viaţă. Din păcate, este greu să-ţi cunoşti copilul când nu poţi dialoga cu el, când nu ai zilnic timp de el, când laşi totul pe ultima sută. Când el mai degrabă deschide braţele unui plic de etnobotanice şi unei sticle de alcool, decât unui părinte grijuliu. Şi atunci, să nu ne mirăm că realitatea celor sub 18 ani se va putea rezuma într-un banal anunţ de mică publicitate, de genul „Adolescent, pierdut stabilitatea emoţională. O declar nulă”.
