Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când aud de scăldat şi scăldătoare, ca şi de orice alt cuvânt din aceeaşi familie lexicală, mă gândesc instantaneu la Creangă şi la Ozana cea frumos curgătoare şi limpede precum cristalul. De la imaginea idilică a scăldatului în plin secol XIX, gândul îmi fuge răzleţ la scăldatul secolului XXI, care, sincer vorbind, aduce foarte mult cu cel practicat de Nică a lui Ştefan a Petri. De la 1 mai încoace, poporul iubitor de scaldă iese mereu ba la mare, ba la ştranduri din ţară sau de peste graniţă, mai ales că vecinii din Ungaria ştiu să facă investiţii reuşite din care să curgă bani la bugetul de stat. Românii ştiu şi ei că vecinii sunt pricepuţi în a oferi mijloace de divertisment estival, aşa că o ţinem aţă peste graniţă. Dar nu asta e problema cea arzătoare care ne trimite direct în secolele trecute, ci comportamentul afişat în toate aceste spaţii publice de unii români care îşi permit orice, oriunde, oricum în materie de maniere. Sunt acei inşi care ies în haită – fie că e vorba de familionul propriu, fie că şi-au luat cu ei toţi prietenii de la bloc – şi împânzesc litoralul sau ştrandul de dimineaţa până seara. Îi recunşti cât se poate de uşor după cuvintele grosolane şi pe ton ridicat pe care şi le aruncă unul altuia, însemnând – între ei – alintături şi tutuieli care de care mai deşucheate.
Nu contează cât deranj provoacă în jur şi cum îi incomodează pe ceilalţi veniţi să se bucure de apă, tribul de românaşi îşi găseşte ad hoc mijloace inedite de distracţie: săritul în apă de pe marginea bazinului în aşa fel încât stropii să ajungă cât mai departe sau, dacă se află la mare, construitul castelelor de nisip astfel încât nisipul să fie împrăştiat pe cât mai multe pături vecine. La ora mesei, tribul fie scote mâncarea din sacoşele pregătite de acasă, fie alege o terasă unde poate garnisi comanda cu aceeaşi vorbăraie ce curge pe tonuri colorate şi ridicate. Şi apoi resturile, să nu uităm de resturi! Aceşti români de trib au şi în privinţa resturilor nişte reguli precise, tribale, transmise cu „succesuri” din generaţie în generaţie. Aşa se face că resturile sunt abandonate triumfal lângă pătură / şezlong sau îngropate în nisip, probabil într-o încercare animalică de marcare a teritoriului.
Ca nu cumva să îi vină altei persoane chef de a se aşeza în perimetrul cu pricina. Şi acestea sunt doar câteva din practicile şi comportamentele afişate de numeroşi români ieşiţi la scăldat. Nu amintesc de spălatul în bazin sau, mai rău, de confundarea lui cu vasul de toaletă. Şi nici de mâncatul în bazin ori de uitarea intenţionată a saltelelor sparte şi a colacilor de plastic sparţi pe nisip. Sunt un cumul de atitudini care chiar ar trebui spălate, la maşina automată şi pe un program intensiv. Cred că am ieşi toţi mai curaţi.
