„Două sintagme mă enervează destul de tare: România profundă şi România reală. Ambele sunt ficţiuni ale unei elite intelectuale care nu-şi poate realiza menirea. Nu ştie, nu poate sau nu încearcă, fiind cuprinsă de propria contemplare sau de bătălia de legitimare a unor găşti care monopolizează, alături de politicieni, instituţiile culturale şi bugetul din patru în patru ani”, scrie, apăsat, Vasile Dâncu. Pe blogul personal, pe alte site-uri, prin reviste. Pe unde (mai) poate. Buun! Deci „România profundă” şi „România reală” sunt „ficţiuni”. O posibilă explicaţie, tot din Vasile Dâncu: „România săracilor visează cu ochii deschişi. Îşi creează un paradis din diferite forme de evaziune. România reală nu are simţul … realităţii. Trăim un fel de derivă ficţională care nu poate să ne sporească mersul spre normalitate sau adaptarea la o civilizaţie contemporană”. Şi, totuşi, „Româniile” astea există. Nu le putem teleporta doar în concepte şi acuze vagi la adresa unor elite (găşti).
România „reală” e şi aceea în care săracul, consumator de produse publicitare, aflat în „derivă ficţională”, din patru în patru ani votează pe bază de „amestecată” la birtul comunal ori de găleţi sau pufoici. Şi nu sunt chiar puţini aceşti (ne)fericiţi pentru care „realul” nu mai e de mult o „formă de evaziune”. E o formă de existenţă, de supravieţuire, de adaptare la „şmecheriile” vieţii de zi cu zi. Şi nicio guvernare nu a făcut mai nimic pentru „culturalizarea” locuitorilor României „reale”, a celor pentru care „promoţiile” şi „manelismele” sunt constante ale sărăciei (şi morale, şi spirituale?). De acord: elitelor intelectuale nu prea le pasă de „masele” largi de oameni ai muncii cu cartea ori cu sapa. Chiar şi atunci când le „studiază”.
De fapt, cui îi mai pasă cu adevărat de ceva în România? Patrioţii adevăraţi (mai există) sunt consideraţi patetici şi (cam) impostori (pentru că, de, citează şi ei din alţi patrioţi). Elitele (considerate aşa numai de ei?) îşi văd doar de propria lor bunăstare, da, şi de monopolizarea unor anumite instituţii de cultură. Pentru că altele nu prea există la modul real. Are dreptate, Vasile Dâncu: ce dracu mai e real în România? Cum definim realul? Câteva întrebări. Mai mult sau mai puţin polemice. Apropo: polemica nu înseamnă înjurătură. Pentru mitocanii de serviciu ai patriei. Reali, nu?…
