Şi învăţătoarea Victoria Bălaj a descoperit Sălajul!

Motto: „Cine uită, nu merită”. (Nicolae Iorga – istoric, scriitor, publicist şi om politic român, 1871-1940)

Învăţătoarea Victoria Bălaj (născută Calafirescu) din Şimleu Silvaniei „mergea” pe 99 de ani când a plecat în rândul celor drepţi, Dumnezeu s-o ierte! Vârsta senectuţii, calitatea şi cantitatea activităţii sale nobile, dar şi faptul că a venit şi a rămas în Sălaj, m-au îndemnat să scriu aceste rânduri, care se regăsesc în manuscrisul cărţii mele „Dincolo de Carpaţi”. Era o fiinţă deosebită, lucidă şi activă, citea mult (bibliotecă cu peste 3.000 de cărţi, reviste, broşuri, pliante şi ziare!), se uita la „tele-novele”, croşeta şi gătea deosebit de bine. Era un exemplu de conduită civică, fiind mândră de familie şi de urmaşi, cu doi copii, patru nepoate şi nouă strănepoţi. Tot ceea ce a întreprins, de pe poziţia de dascăl, a fost făcut cu mult profesionalism şi cu dragoste deplină, fiind apreciată şi respectată de cei care au cunoscut-o. De aceea, Victoria Bălaj poate fi considerată, ca mulţi alţi slujitori ai învăţământului românesc , un „dascăl al neamului” !
Sintagma e confirmată de cele stipulate în documentele din „dosarul propriu”, pus la dispoziţie, cu câtva timp în urmă, când am realizat un interviu: aprecieri, mulţumiri, adeverinţe, certificate, calificative, note, grade didactice, diplome şi distincţia „ÎNVĂŢĂTOR FRUNTAŞ”, primită în anul 1965, însoţită de insigna şi legitimaţia emise de ministrul învăţământului din acea vreme, academicianul Ştefan Bălan. La loc de cinste se afla şi „DIPLOMA DE MERIT”, acordată în anul 1998 de ministrul Educaţiei Naţionale, prof.univ.dr. Andrei Marga, prin Societatea Naţională pentru Învăţătura Poporului Român, pentru „activitatea desfăşurată în învăţământ şi rezultatele în munca de educaţie şi instruire a tineretului”.
Născută în Perii Mehedinţului, satul de baştină (aproape de Drobeta Turnu-Severin), s-a „ardelenizat” demult, în septembrie 1937, când a primit numire în învăţământ la Şcoala Primară din Dioşod, judeţul Sălaj. Acolo, s-a descurcat destul de bine, chiar dacă localnicii, implicit elevii, vorbeau limba maghiară. Îmi spunea, totuşi, că i-a fost tare greu la început, dar, din mers, s-au dat pe brazdă, atât domnia sa, cât şi ei. Mai ştiau şi alţii româneşte (nu prea se afişau!, zicea), chiar Şandor baci – gazda la care locuia şi mânca, însă a trudit mult cu copiii din clasa întâi, care nu ştiau „o boabă” româneşte. Totuşi, cum spuneam, s-a descurcat onorabil…
Din carnetul de muncă reiese că aţi lucrat la 10 unităţi de învăţământ din România. De ce atâtea ?
– Povestea-i lungă, dar am s-o scurtez. Când eram la Dioşod, m-am căsătorit cu Mihai Bălaj (de loc, din Săuca, lângă Tăşnad, judeţul Satu Mare), de profesie notar. Din Dioşod am plecat, forţat, din cauza blestematului de Dictat de la Viena, când s-a cedat Ardealul, mai bine-zis, o parte din el. Am şi statut de „refugiată”, iar rănile provocate în sufletul şi inima mea nu s-au vindecat din cauza acelei expulzări nedrepte. Am ajuns la Şcoala din Tăureni, judeţul Mureş şi, apoi, la cea din Zau de Câmpie, acelaşi judeţ. În toamna anului 1942 a început „sarabanda” transferurilor în interesul naţional, urmându-mi soţul, cu cei doi copii mici, Nelu (Dumnezeu să-l odihnească-n pace, pentru c-a plecat prea devreme şi prea tragic dintre noi, în vara anului 1989!) şi Nuţi, în localitatea Bereşti-Bistriţa (judeţul Bacău), unde a fost numit notar. Aşa am ajuns la Şcoala Elementară din comună şi, pe urmă, după revenirea Ardealului la România, acolo unde-i este locul, la şcolile din Săuca (jud. Satu Mare), Ariniş (jud. Maramureş), Halmăşd, Bobota şi Vârşolţ (toate în judeţul Sălaj). În Şimleu Silvaniei am venit în anul 1956, la Grădiniţa de Copii nr.1, fiind şi directoare, în timp ce soţul meu lucra la Sfatul Popular Raional Şimleu, secţia financiară.
– Ce înseamnă, ce valoare mai au aceste documente pe care le deţineţi şi la care, îmi spuneţi, ţineţi foarte mult ?
Acum, au o mare valoare sentimentală pentru mine, după ce au contribuit la reliefarea statutului meu de învăţătoare şi educatoare. Da, eu am dublă licenţiere, prin: Şcoala Normală, absolvită în anul 1934, la Turnu-Severin şi Atestatul de Educatoare obţinut, în anul 1959, din partea Ministerului Învăţământului şi Cultelor. Mi-au folosit, apoi, la completarea carnetului de muncă şi la pensionare. Dar, ele înseamnă mult mai mult pentru mine, sunt – dacă vreţi –„ oglinda” unei părţi din viaţa mea. Le răsfoiesc săptămânal şi-mi aduc aminte de ceea ce făceam la şcoală şi, mai ales, de cum făceam activităţile didactice şi educative. Şi nu numai cu elevii. Păi, în afara clasei(am avut şi cursuri cu adulţii, pentru alfabetizare), am desfăşurat activităţi diverse şi cu rezultate pe măsură, scrie, acolo, negru pe alb: îndrumătoare şi supraveghetoare la Cooperativa Şcolară, atelierul de ţesut; coordonatoare a Bibliotecii şi a Farmaciei Şcolare; dirijoare a Corului Şcolar; coregraf-artistic la piesele de teatru şi la dansurile naţionale; organizatoare de conferinţe pedagogice şi publice, de cercuri culturale (cu lecţii practice) şi conferinţe cu sătenii, dezbătând cunoştinţe sociale, economice, culturale şi sanitare. Uite, am organizat şi multe colecte, în perioada războiului. Am strâns obiecte şi bani pentru răniţi, pentru ostaşii de pe front, pentru văduve şi pentru săraci. Da, şi asta făceam… Iar diplomele, distincţia de Învăţător Fruntaş, nu fac altceva decât să autentifice şi să încununeze munca mea de dăscăliţă ! La celelalte mă uit mai rar, pentru că-mi dau o stare de nelinişte sufletească, aducându-mi aminte ce-am îndurat… Ele atestă faptul că am fost refugiată, după instalarea administraţiei maghiare pe teritoriul românesc vremelnic ocupat în urma Dictatului de la Viena. Cum v-am spus, am fost obligată să-mi părăsesc domiciliul, împreună cu soţul şi băiatul de numai trei luni, din localitatea Dioşod, în 12 octombrie 1940 şi să ajung să trăiesc şi să muncesc în alte localităţi. Ne-am întors, din Moldova, în Ardeal la 1 septembrie 1945, stabilindu-ne ,temporar, la Săuca, judeţul Satu Mare. Din aceste acte rezultă, fără nicio îndoială că plecarea mea a fost de fapt o alungare, făcută din motive etnice, de regimurile instalate în România, cu începere de la 6 septembrie 1940 şi până la 6 martie 1945. Mi-am pierdut soţul şi băiatul, să-i ierte Domnul !, dar sunt consolată pentru că o am pe fiica mea, Nuţi, lângă mine, împreună cu soţul ei, precum şi pentru faptul că şi ea are calitatea de strămutat, în perioada 10 decembrie 1941 – 6 martie 1945, câştigată în instanţă, la Curtea de Apel Cluj, Secţia Comercială şi de Contencios Administrativ. Aşa ni s-a făcut dreptate la amândouă, fiindcă am suferit prejudicii prin refugiere şi nu se justifica aplicarea unui tratament discriminatoriu fetiţei mele, născută în refugiu, care nu putea avea alt domiciliu, decât cel al părinţilor săi, întrucât era exclusă manifestarea de voinţă a acesteia pentru alegerea unui alt domiciliu. Aş vrea să nu-mi mai aduc aminte de acele vremuri de pribegie forţată. Uite că nu pot… „Memoria e totdeauna la ordinele inimii”, zicea scriitorul francez Antoine de Rivarol. Marele nostru poet, dramaturg şi filozof, Lucian Blaga, avea nişte vorbe înţelepte: „Nimic nu e aşa de tare ca trecutul. Pe acela nimeni şi nimic nu-l poate schimba”. Da, n-am uitat, dar am avut puterea să iert, pentru că: „Cine iubeşte adevărul, trebuie să ierte eroarea” – parcă aşa spunea Voltaire, nu? În viaţă, până acum, am fost optimistă şi, mai mult de-atâta, curajoasă. De aceea, statutul meu de dăscăliţă şi, mai ales, de creştin-ortodoxă, mi-a dat înţelepciunea şi puterea de a ierta. Asta-i…
– Cum de ştiţi să faceţi referiri la aceste cugetări, reflecţii esenţiale din filozofia vieţii ?
– Ba mai mult, din şcoala vieţii, pentru că teoria-i teorie, dar practica te omoară, cum zice proverbul. Păi, nu v-am spus?Din atâtea cărţi, reviste şi ziare citite, başca radioul şi, apoi, televizorul, mi-a rămas în minte câte ceva… Bine zicea scriitorul francez, Paul Valery: „Un om care citeşte nu e niciodată singur”. Şi-apoi, am o memorie de elefant, cum se zice.
– Ce părere aveţi despre învăţământul românesc actual.
– Am 42 de ani de când am ieşit la pensie (!) şi-mi pare rău. O spun pe-a bună, zău! Tare fain mă-mpăcam cu copiii. Îmi plăceau, în primul rând, pentru că citeau frumos, rezolvau cu uşurinţă problemele, recitau şi povesteau cu talent, desenau după natură, intonau ritmic cântecele şi dansau fecioreşte. Apoi, îmi plăceau pentru că erau curaţi, vioi şi disciplinaţi. Acum, s-au schimbat vremurile, după cum citesc eu în ziare şi văd la televizor. Sunt alte metode, mai evoluate, au apărut mijloace de învăţământ noi, a apărut şi calculatorul… Foarte bine, dar – parcă – nu mai e ca pe vremea mea şi cel mai rău îi că s-a degradat EDUCAŢIA: şi cea elevilor, dar şi a celorlalţi, nu vreau să dau nume. Înainte, dascălul era dascăl !… Mereu am avut în minte maxima lui Hubbard, Elbert Hubbard – un scriitor şi filozof american: „Învăţătorul este acela care face să crească două idei acolo unde există doar una”. Dumneavoastră ştiţi că eu şi acum ştiu jurământul de credinţă depus la numirea în învăţământ ?Iată-l: „Jur de a fi credincios poporului şi de a apăra Republica Populară Română împotriva duşmanilor din afară şi dinăuntru. Jur de a respecta legile Republicii Populare Române şi de a păstra secretul în serviciu”.
– Aţi venit în Sălaj şi aţi rămas pe aceste meleaguri. Cu ce preţ? Care-s sentimentele ce v-au animat şi vă animă viaţa în acest frumos colţ de Românie?
– Da, am rămas, dar n-am uitat de unde am plecat. În schimb, sunt mândră că sunt o olteancă ardeleancă. Sau viceversa. Cu ce preţ ? Cu preţul împlinirii mele în toate planurile şi, mai ales, familial, spiritual şi profesional. Sentimente? Făcând abstracţie, cât pot eu, de ororile horthyste de la Treznea şi de la Ip, comise în septembrie 1940 şi de perioada refugiului forţat, sentimente de iubire, de afecţiune şi de admiraţie pentru aceste locuri şi oamenii săi. Locuri minunate şi oameni buni, de omenie, ardeleni neaoşi, care au simţit şi simt româneşte cu adevărat. Locuri din cale-afară de frumoase şi cu oameni paşnici şi cumpătaţi, buni gospodari şi profesionişti în tot ceea ce fac, creştini de bună seamă, iubitori de cultură şi de dreptate, care observă şi înţeleg ceea ce se petrece cu ei şi în jurul lor. Când spui Sălaj, spui: Simion Bărnuţiu, Iuliu Maniu, George Pop de Băseşti, Corneliu Coposu, Victor şi Ioan Deleu, Alexandru Şterca Şuluţiu, Ioniţă Scipione Bădescu, dr.Ioan Puşcaş şi mulţi alţi oameni de seamă sălăjeni, fără a-i uita pe toţi locuitorii, care sunt şi rămân ai neamului românesc şi neamul este al lor, cât şi al nostru. Acesta este Sălajul: Ţara Silvaniei, cu locuri mirifice, cu virtuţile oamenilor, dominaţi de omenie, în plan etic şi de dor, în cel estetic, de bună înţelegere, de toleranţă şi de respect reciproc, în planul filozofiei vieţii.
– Ce v-aţi dori în acest an şi în alţii, mai mulţi, desigur ?
– Nu ştiu câţi ani or să mai fie, Cel de Sus ştie, dar e greu cu bătrâneţea, mai ales, când apar problemele de sănătate. „Drama nu este că eşti bătrân, ci că ai fost odată tânăr”, spunea Xenopol, Alexandru Dumitru, adică istoricul şi filozoful nostru. De singurătate nu prea mă plâng, am noroc, Slavă Domnului !, cum vă spuneam, cu cărţile, revistele şi ziarele, cu fata, cu ginerele, cu nepoatele şi cu strănepoţii, dar şi cu nişte vecini buni. Totuşi, la anii ăştia se duce dorul multor lucruri, rămân amintirile, după cum vedeţi. În orice caz, aş dori să fie mai multă atenţie faţă de cei în vârstă şi nevoiaşi, mai multă înţelegere între oameni, cât mai multă pace şi linişte, atât la noi, cât şi la alţii. Şi, fiindcă am fost şi rămân optimistă, nu mă tem de ce-mi va rezerva viitorul, întrucât „Sfârşitul cheamă un nou început”, aşa propovăduia părintele Galeriu!
– Eu vă mulţumesc pentru cele spuse şi vă doresc să ajungeţi „centenară” şi, chiar, mai mult de-atât!
– Şi eu vă mulţumesc. Să v-audă Bunul Dumnezeu!
Sunt sigur că Bunul Dumnezeu m-a auzit, dar vrerea I-a fost s-o cheme mai devreme la dreapta Lui, acolo sus, în Cer, pe cea care a fost nonagenara învăţătoare Victoria Bălaj – un dascăl al neamului românesc! Domnul s-o ierte şi s-o odihnească-n pace!

Prof. Marin Ştefan