Vina de a fi Harap Alb

Alexandru Lăpuşan

Mulţi se întreabă, de ce naţia noastră a avut o evoluţie istorică mult mai curioasă decât cele din vecinătatea noastră (geografică) şi chiar decât surorile de gintă latină? De ce epoca fanariotă a reprezentat o soluţie pentru Poarta Otomană şi de ce Cuza nu a reuşit să convingă marile puteri de viabilitatea soluţiei adoptate la unirea principatelor, fiind nevoie de ’’prinţ străin’’ pentru construcţia României moderne? Ne întrebăm dacă pentru perioada comunistă, când am ţinut prea mult capul plecat, doar Ceauşescu o fi purtat toată vina pentru unele nedreptăţi? (Dacă îl judecăm pentru rele, punem în dreptul lui şi realizările epocii trecute?) Ne întrebăm de ce,de peste 20 de ani, România nu are un curs (al evoluţiei socio-politice şi economice) cunoscut, înţeles, agreat şi deci susţinut de naţiune pentru atingerea obiectivelor? Dacă o fi având unele! Mă întreb oare noi nu am avut şi nu avem nici un rol, responsabilitate şi respectiv vină pentru eşecul în serie pe care l-am înregistrat de-a lungul istoriei? Oare dacă am fi avut un grad mai ridicat al responsabilităţii, am fi fost mai activi şi reactivi, am fi putut influenţa mersul lucrurilor? Cu siguranţă, da! Însă pentru asta trebuia minte, responsabilitate şi spirit de sacrificiu. Se pare că nu am avut multă disponibilitate pentru aceste caracteristici ale atitudinilor noastre. Mă gandeam la rolul bisericii. Din acest punct de vedere a fost şi este foarte dificil să-ţi propui să ’’deschizi ochii turmei’’ atunci când te sprijini pe fondurile publice ale statului. / Intelectualitatea, de asemenea, de prea puţine ori a reuşit să fie flacăra care să influenţeze în mod pozitiv populaţia şi să o atragă (nu să o împingă) pe direcţia unei evoluţii în ton cu civilizaţia europenă. Intelectualitatea la români, mai totdeauna a contribuit la învrăjbire mai mult decât la unire. Excepţiile (mult prea puţine şi timide) nu pot schimba regula. Oare toate aceste atitudini sunt întâmplătoare, accidentale, sau ele işi pot avea sălaşul în elemente mai profunde ale structurii noastre ca naţie? / Mi-a atras atenţia zilele trecute o melodie populară destul de cunoscută (special în Transilvania): Doamne ocroteşte-i pe români. Era ca o rugăciune. O rugăciune frumoasă către divinitate de ajutorare a poporului. Când textul a ajuns la motivaţii (orice solicitare trebuie să aibă şi o justificare), mi-am închipuit un muribund peste care s-au abătut toate relele şi pe care nimeni şi nimic nu-l mai poate ajuta. Se cerea milă pentru cineva pentru care nu prea mai era loc de speranţă, frumuseţe, bucurie… Am chiar vorbit cu unii interpreţi spunându-le că ei, prin cântecul popular, ar trebui (sau poate doar eu cred asta) să menţină în popor flacăra speranţei aprinsă şi nu să promoveze blazarea, delasarea, abandonul./Doar o să amintesc de balada Mioriţa. Analizele la şcoală vizau doar aspectul sensibilităţii ’’ciobănelului moldovean’’ şi organica lui legătură cu natura. Chiar înştiinţat în legătură cu ce-l aşteaptă, nimic despre dorinţa şi voinţa de a se bate cu potrivnicul! Sărmanul ciobănel şi-a acceptat soarta. Cu alte cuvinte ’’ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus’’ deci nu trebuie să te opui celor care-ţi hotărăsc destinul! Chiar dacă acesta este dezastruos pentru tine./ Recunoscând că nu este o idee originală am analizat povestea lui Harap Alb. Acesta, deşi avertizat mereu de zâne despre ce-l aşteaptă, a căzut în capcana spânului. Fiind totdeauna bine povăţuit, a câştigat confruntările doar pentru că avea… suflet bun. Tot din acest motiv a obţinut sprijinul unor prieteni curioşi, al albinelor şi furnicilor! S-a supus necondiţionat spânului şi doar intervenţia calului năzdrăvan a rezolvat problema. În toată povestea nici o sclipire de voinţă, nici o iniţiativă din partea lui Harap Alb. Doar supuşenie faţă de stăpân în aşteptarea răsplatei, pentru care s-au luptat .. alţii. // Noroc cu o iniţiativă a unei reviste cu benzi desenate care a schimbat în mod fericit povestea. Şi vina de a fi Harap Alb.