Doamne, cu cata usurinta am ajuns sa tratam moartea intre granitele Romaniei! Cu cata superficialitate o privim in ochi, cat de lejer ii punem diagnosticul facil, cu acelasi gest banal cu care unii lipesc bancnote lucioase pe fruntea asudata a manelistilor! Aceasta nonsalanta ce aluneca in grotesc duhneste a groapa de gunoi mai ales cand coasa neagra a mortii taie in stanga si-n dreapta prin spitale, printre acei doctori si asistente care nu reusesc sa salveze pacientii ajunsi pe mana lor.
Nu reusesc din cauza ca nu au dotarile necesare. Din cauza ca nu au cunostintele si pregatirea necesare. Din cauza ca salariile le sunt atat de mici, incat le sta capul la facturile neplatite de acasa si abia apoi la pacientul aflat pe masa de operatie. Sunt n-spe mii de motive pentru care bolnavi cu afectiuni minore sfarsesc prin a fi luati acasa de cei dragi cu picioarele inainte, in fata camerei de filmat, mereu la datorie pentru a arata lumii fata hidoasa a unui sistem intrat deja in colaps.
Ultimul caz strigator la cer este cel al unui baietel de 9 ani, dus la spital cu o fractura la brat si ajuns acasa intre patru scanduri. Din cauza ca