Au circulat zvonuri, la finele saptaminii trecute, ca Europa ar fi suparata pe noi din cauza atitudinii noastre fata de Kosovo si ca ar fi fost cit pe ce sa ne faca o mustrare. Asta a fost cit pe ce sa fie o stire, dar, dat fiind tipicul profesionalism al presei romanesti, a ramas la stadiul de birfa fara temei. E adevarat ca ingrijorarea fata de pozitia Romaniei pe chestiunea Kosovo a existat, si foarte serioasa, in primavara, suficient ca orice om intelept s apriceapa ca nu are sens ca Romania sa faca opinie separata pe chestiunea Kosovo daca restul Europei este in consens.
Dar de atunci lucrurile s-au schimbat. Planul Ahtisaari, din start moderat de teama contrareactiilor (planul propune independenta Kosovo doar treptat, sub supraveghere internationala si cu multe conditii, si nici nu o numeste astfel) ar fi trebuit sa fie deja in Consiliul de Securitate spre aprobare, dar nu a mai intrat si nici nu e iminent sa intre, pentru unicul motiv ca daca intra acum, cade. Si alte tari europene s-au declarat contra, toate, ca si noi, cu probleme interne de separatism (Spania, care are autonomisti si separatisti in Tara Bascilor si Catalonia; Slovacia, care are unguri autonomisti, ca si noi; Grecia, care are minoritati in Tracia si e singura tara in afara de noi mai prietenoasa cu Serbia). Pina sa avem un consens european, relatiile cu Vladimir Putin s-au degradat asa de mult din cauza scutului antiracheta american (si a otravirii de catre agenti rusi a lui Litvinenko la Londra) ca Rusia, dintr-o opozanta moderata si care voia doar un troc, a devenit o opozanta vocala si care blocheaza toata situatia. Asa ca, sincer, orice ar face Romania nu prea conteaza. Nu a contat niciodata pentru Kosovo, dar intr-o vreme ma temeam ca ne stricam degeaba relatiile cu europenii. Realmente momentul este depasit si daca Traian Basescu o sa continue sa faca reclama planului partitionist al sirbilor nu mai vad nici o mare nenorocire. Desi, evident, as prefera ca presedintele Basescu si ministrul Cioroianu sa ajunga la un mesaj comun, ca e penibil ce fac acum, cind vorbesc doua limbi separate.
De ce sa ne pese noua de Kosovo? se poate intreba cititorul. Sansele ca sa ajunga vreodata Covasna-Harghita un fel de Kosovo sint mici. Noi nu am inchis scolile maghiare de acolo, cum a facut Milosevic, dimpotriva, le-am redeschis pe cele inchise de Ceausescu. Nimeni nu da afara unguri din pozitiile publice din aceste judete ca sa numeasca romani, nimeni nu e discriminat, cum a fost in Kosovo, cita armata mai avem pe acolo e inchisa in cazarmi, si daca locuitorii sint jefuiti de baroni locali si regionali au consolarea ca acestia sint unguri, ca si ei. Deci conditiile nu sint citusi de putin similare, astfel ca noi sa formulam o pozitie pe Kosovo care nu ia deloc in considerare interesele kosovarilor (care nu vor mai coabita cu sirbii, orice le-am face), sau ale sirbilor (care nu se vor relansa in cursa pentru integrarea europeana pina nu scapa si de aceasta ultima chestiune care ii blocheaza), ci numai ale noastre. A vrea pace durabila in Balcani, dar fara sa cream un precedent in Kosovo ca il pot folosi la rigoare maghiarii sint doua obiective contradictorii si trebuie sa ne hotarim la unul singur.
Secesiunile nu sint in general bine vazute in dreptul international. Singura situatie in care secesiunea e admisibila, dincolo de cea rarisima cind se produce prin acordul ambelor parti, ca in fosta Cehoslovacie desfacuta intr-o Cehie si o Slovacie, e situatia in care regiunii secesioniste ii sint sistematic incalcate cele mai elementare drepturi mergind pina la dreptul la existenta. Invadind Kosovo si trimitind pe drumuri sute de mii de refugiati, Milosevic a creat, in prostia lui, exact aceasta circumstanta. De atunci lucrurile au intrat pe un fagas care nu mai poate duce decit la separare. Chestiunea este cum operam aceasta separare fara sa incurajam pe alti separatisti care au totii ochii atinti asupra acestei provincii.
Americanii repeta non stop ca Kosovo nu e un precedent. Pentru ei nu o fi, dar pentru oricine altcineva este. A ignora acest lucru si a nu negocia cu toti cei care ar vea la rigoare de suferit e o eroare. A doua eroare, si mai penibila a comunitatii internationale, este alibiul pe care si-l ia fata de crearea unui nou stat etnic in Europa conditionind nasterea statului Kosovo de statutul sau multinational. Va sa, zica, paradisul natiunilor a esuat peste tot, in birocratul stat habsburg, ca si in represiva Uniune Sovietica, si singurul loc unde o sa contruim noi o Elvetie noua este in Kosovo, unde 70% din repondentii unui sondaj de al meu pentru ONU spun ca familia lor a avut direct de suferit la ultimul razboi! Sigur, e penibil sa recunoastem
