Acum 17 ani am cumpărat o casă la ţară. În casă nu mai locuia nimeni de câţiva ani. Prin acoperişul stricat ploua şi apa se prelingea pe pereţi, motiv pentru care a trebuit ca într-o primă urgenţă, să fac curat în pod şi să repar acoperişul.
În podul casei am găsit diverse lucruri, amintind de viaţa oamenilor care au trăit cândva aici: cizme, bocanci, oale, haine, coceni de porumb, ţigle sparte, valize putrede, coşuri de nuiele fără fund, damigene, cărţi, sticle, borcane şi multe altele, un mic regat al amintirilor peste care domneau într-o perfectă înţelegere dihori, şoareci şi viespi.
La îmbinarea dintre grindă, corni şi căprior, surpriză: găsesc un pachet. Cineva ascunsese acolo nişte scrisori. Or fi scrisori de dragoste? Desfac pachetul. Aveam emoţii ca într-un policier de Agatha Christie. Scrisorile şi celelalte documente erau legate cu sfoară şi împachetate în mai multe pungi din plastic. Pachetul fusese acoperit cu coceni de porumb.
După ce am citit cu soţia mea scrisorile, mai bine zis minunatele scrisori de dragoste din pachetul cu pricina, am citit şi celelalte hârtii şi documente. Când am terminat de citit, am rămas amândoi muţi de emoţie… Şi am devenit trişti, foarte trişti… Am decis să ardem scrisorile… Documentele, însă, le-am păstrat.
Iniţial nu am vrut să fac publice aceste documente. Ulterior însă, m-am gândit că ar fi foarte bine ca tinerii de azi să ştie cum şi-a trăit povestea de dragoste şi de libertate o fată îndrăgostită din România anilor ’70. În România gri, în România tristă, în România comunistă de care astăzi, cu totul şi cu totul aberant, mulţi semeni de-ai noştri îşi aduc aminte cu nostalgie.
Iată pe scurt această poveste, povestea visului din podul casei: În anii ’70, un bărbat şi o femeie se îndrăgostesc. Un lucru obişnuit, nu? Dragostea
este la fel de frumoasă chiar dacă trăieşti într-o ţară condusă de un dobitoc precum Ceauşescu… Oare?! Marea problemă a acestor tineri a fost că ea trăia în România şi el în Anglia… După ce s-au cunoscut (nu ştiu exact unde şi când, din câte am auzit, cred că în anii ’74-’75, pe litoralul românesc) şi-au scris zeci de scrisori. Erau tineri, frumoşi, se iubeau… Şi sperau să se întâlnească şi să îşi continue împreună povestea de dragoste.
În anul 1976 (anul Olimpiadei de la Montreal), o prietenă din Canada a româncei noastre (M.D.) îşi pune în aplicare un plan care să îi ajute pe cei doi îndrăgostiţi să se întâlnească. Face în acest sens demersurile tipice de chemare a unui cetăţean român în vizită în Canada. Deşi nu reiese din documentele respective, este cert faptul că în anul respectiv D.M. nu a mai ajuns nici la Olimpiadă, nici în Canada şi nici în altă ţară… Probabil că oamenii lui Ceauşescu nu i-au aprobat paşaportul… Motiv pentru care, după un an, prietena din Canada reia demersurile de chemare, îi plăteşte lui M.D. asigurarea de sănătate, îşi reia angajamentul că o va prelua în spaţiul ei de locuit şi îi plăteşte inclusiv biletul de avion, dus-întors… În scurt timp, TAROM o înştiinţează pe M.D. că i s-a plătit un bilet dus-întors pe ruta Bucureşti-Montreal. Consulatul Canadei o înştiinţează pe M.D. că i s-a eliberat o viză pentru un an de intrare în Canada… Frumos, nu? M.D. nu trebuia decât să mai îndeplinească o singură condiţie. Cea mai grea: SĂ OBŢINĂ UN PAŞAPORT.
Cum se obţinea un paşaport pe vremea lui Ceauşescu? Simplu: îţi trebuia o viză, un motiv serios şi îţi mai trebuia ceva: AVIZUL OAMENILOR MUNCII DE LA LOCUL TĂU DE MUNCĂ. Dacă ”oamenii muncii” nu vroiau, nu primeai paşaport şi nu plecai nicăieri… Multora dintre dvs. mai ales celor tineri nu le vine să creadă aşa ceva, nu-i aşa?
Nu mai lungesc povestea… Se întruneşte colectivul de oameni ai muncii, colegii lui M.D. pun întrebări (unele dintre ele jignitoare, altele cretine), în mai multe rânduri M.D. fiind pusă în situaţii jenante… Se votează… Se întocmeşte un proces verbal care ajunge la Serviciul Paşapoarte. Intervine Securitatea, Miliţia. Se fac verificări. Se mai discută cu rudele, prietenii, vecinii, colegii lui M.D… Se mai analizează problema… “Îi eliberăm sau nu paşaportul? Dacă nu mai revine în ţară?”
În concluzie, după un timp, M.D. primeşte o adresă de la Biroul Paşapoarte prin care i se comunică faptul că NU i se va elibera paşaportul… Toate visele fetei se năruie… Şi uite-aşa, cei doi îndrăgostiţi vor trebui să aştepte încă 13 ani, să cadă Ceauşescu, pentru a putea trăi împreună…
Câte cazuri de acest fel nu s-au mai întâmplat în acei ani? Câte iubiri nu au fost interzise? Câţi bolnavi nu au putut să se trateze de boli grave în alte ţări şi au murit cu zile? Cţăi oameni nu şi-au văzut rudele, prietenii? Căţi?
Unii zic că pe vremea lui Ceauşescu se trăia bine… Bine zicea Nicolae Iorga: “Temniţa cea mai de temut este aceea în care te simţi bine“. Da, aveam locuri de muncă, da, ne angajam şi în scurt timp primeam apartament, da, mergeam în fiecare an la mare… Era oare suficient? Dar lipsa de libertate? Dar umilinţele din fiecare zi? Dar frica? Dar visele care ni se furau? Dar personalitatea noastră, a fiecăruia, strivită de obtuzitatea sistemului? Dar talentele noastre nevalorificate, dar ambiţiile noastre, dar…
Dragi concetăţeni, mai ales dragi tineri care nu aţi trăit acele vremuri, citiţi documentele ataşate! Să ţineţi minte cum era cândva… Aşa ceva nu mai trebuie să se întâmple niciodată! Luptaţi pentru a vă apăra libertatea de care vă bucuraţi acum! Şi nu uitaţi: libertatea nu este un drept, ci o obligaţie…
PS: Cred că acestei poveşti de dragoste şi celor care luptă pentru iubirea lor, li se potrivesc foarte bine minunatele versurile ale lui Radu Gyr:
“Înfrânt nu eşti atunci când sângeri,
nici ochii când în lacrimi ţi-s.
Adevăratele înfrângeri,
sunt renunţările la vis.”
Cei doi îndrăgostiţi nu au renunţat la visul lor.
Un îndemn pe care îl fac şi eu, tuturor: nu renunţaţi la nici un vis. Oricare ar fi acesta. Niciodată.
Mircea Naroşi
Frumos articol,FELICITARI !
În anii `70, românii aveau asigurat dreptul fundamental al unui om, dreptul la munca.
Cu toate greutăţile perioadei, este mai bine să ai asigurat servici, casă, decât „drepturile” de acum.
Acum poţi să mergi, întradevăr, să munceşti în străinatate, dar munceşti în condiţii de sclav.
Ia întrebaţii pe cei care muncesc 2 luni în Germania, pentru 1500 de euro, în ce condiţii trăiesc 2 luni.
O să vedeţi că nu este ce va spuneau, pe vremuri, ji..nii de la europa libera, nici ce încearca să vă prostească legionarul din articolul de mai sus, care in final nu se rabdă să nu dea un citat din alt legionar, Radu Gyr.
Super articolul!!
Toate povestile de dragoste sunt frumoase dar si ZALAUAN are perfecta dreptate.Aceasta libertate a noastra a destramat multe familii ,multi parinti nu s-au bucurat de primii pasi ai copiilor lasandu-ide mici in grija altor persoane,nu le-au fost alaturi la bucurii sau necazuri.Stau si ma gandesc daca merita sacrificata partea sentimentala daca pot sa spun asa in favoarea partii materiale.
mda, atunci nu-ti prea dadeau voie sa iesi din tara, acum acelasi gen de tovarasi te fac sa-ti lumea in cap sa mergi incotro vezi cu ochii, sa nu mai auzi de romania asta de cacat, ASA E MAI BINE??? ma indoiesc
Nenea din Zalau, intre dreptul la munca si obligatia la munca exista o mica diferenta. Mai precis, in comunismul nostru mioritic erai obligat sa muncesti, in caz contrar erai amendat, inchis! In cazul in care ai dreptul la ceva si neuzand de ea esti pedepsit, ala nu mai e drept, e obligatie.
In prezent ai dreptul sa muncesti, insa nu esti obligat sa o faci.
Cred, ca afirmatiile Dumneavostra au un motiv, sunteti somer(?), situatia in care va aflati va rog sa nu o generalizati! Sunt altii care lucreaza!
Pana cand exista teren agricol nelucrat, nu cred ca se poate spune ca nu este de lucru! Insa se poate afirma ca tara e plina de PUTORI!
De acord cu tine !
Măi ţărane, balegă de cal, uită-te în jurul tău, ce a adus „revoluţia” voastră.
Numai ruină şi furăciuni.
România a ajuns o ţară cerşetoare UE, cu un „preşedinte” menţinut în vârful baionetelor americane.
Să ştii că nu toţi s-au născut SLUGOI !
Citind cateva dintre comentariile postate nu pot sa ma abtin sa nu fac cateva comentarii:
1. Avea dreptate Silviu Brucan cand se referea la „stupid people”. A gresit insa in ceea ce priveste perioada „bolii”. 10 ani e prea putin…
2. Dincolo de limbajul infantil si suburban al unora dintre postaci, tocmai faptul ca se pot exprima liber este un mare castig al Revolutiei din 1989. Libera exprimare nu exista pe vremea lui Ceausescu.
3. Inca o dovada ca avem drepturi pe care nu le aveam atunci o reprezinta faptul ca pana si unii dintre tractoristii cunoscatori de tarani si specialisti in balega autohtona, (care au urmat cu siguranta scoli inalte), se cred atotstiutori desi le sunt straine atat istoria acestui neam cat si normele elementare de bun simt. Ei, in micimea mintii lor, cred ca pot sa injure oriunde, pe oricine, ascunzand-se in spatele anonimatului (ce frumoasa e democratia, nu?), tocmai pentru ca SUNT LIBERI. Desi ei inteleg gresit cuvantul LIBERTATE…
Initial m-am gandit sa decriptez cine se ascunde in spatele acestor „anonimi”. Este posibil dragi anonimi… Dar dupa o scurta meditatie am ajuns la concluzia ca nu merita.
Bine spus
afla domnule narosi ca atat de mult hulitii tractoristi de pe vremea aceea aveau mai mult bun simt si cultura generala decat cei mai multi absolventi de facultate din ziua de azi.clar, din multe puncte de vedere nu era bine atunci, dar acum oamenii care muncesc efectiv iau salarii de mizerie, minim pe economie iar putorile cu functii de conducere, magistratii si alte clanuri iau bani nemunciti de nu mai stiu numarul lor, asta am obtinut in schimbul dreptului la libera exprimare!!! despre care libera exprimare vorbesti? despre aceea in care cei care indraznesc sa ia atitudine impotriva sistemului sunt dati la o parte, marginalizati,persecutati, incat isi iau lumea in cap si pleaca sa nu mai auda de romania vreodata?
dobitoc esti tu ma autor de 3 lulele, Ceausescu ne-a lasat fara 1 leu datorie externa, acum avem datorii pe care si generatiile din 2200 le vor plati, si fac desteptii tai datorii in continuare.
Simleuanule, de ce nu mergi tu in Coreea de Nordd ? la cat de dobitoc esti, acolo este locul tau. Ne lipsim de tine, care probabil pe vremea comunismului erai un lingau ordinar si un turnator. Pleaaaacaaaa!
O poveste frumoasa! Un articol frumos…care e stricat de comentariile absurde! Imi pare rau de voi…de noi, oamenii, care ne calcam in picioare si ne adresam cuvinte fara nici un sens, doar ca sa ne „ponegrim”.
O intrebare am si eu, daca nu e prea mult: Cum putem fi noi respectati de altii, cand noi nu ne respectam intre noi?!
P.S. Bunul simt se invata, se aplica si azi (pt.”Zalauan” si altii ca el)
La toti astia care tanjesc dupa vremurile cu ceausescu, propun urmatoarele:
-sa se faca un oras care sa arate cenusiu, fix ca pe vremea comunismului si toti oamenii astia sa fie dusi pentru o luna acolo
– painea sa fie pe cartela si sa se inghesuie in fiecare zi la coada
– sa nu fie apa calda, numai apa rece, cu program: 6-8; 19-21
– sa nu fie caldura la calorifere
– sa nu fie gaz, numai butelie pe cartela si sa trebuiasca sa dea spaga pentru una noua
– sa nu fie cane deloc in magazine; cand se vor aproviziona tacamuri de pui sa fie niste cozi imense si sa cumpere doar primii 40 din rand; restul 100 sa stea cu buzele umflate
– curentul sa fie rationalizat: de la 7-17 si apoi de la 21-00
– benzina rationalizata si sa poata circula cu masina fie in saptamana para, fie saptamana impara, dupa ce numar au
…….mai pot scrie pagini despre cum a fost
Si bomboana de pe coliva: SA FIE PROGRAM LA TEMBELIZOR DOAR DE LA 20-22; TELEJURNAL – 30MIN, ODA PARTIDULUI-1 ORA; FILM ARTISTIC PRIMA PARTE – 30MIN.
Pun pariu cu cine vreti ca cei care acum lauda vremurile de atunci nu ar rezista mai mult de doua zile in acest oras experimental.
Nu mai vorbesc de vieti distruse, oameni morti in inchisoare, pamant si case luate, libertate de exprimare, samd
CE NU INTELEG ESTE FAPTUL CA SECURISTII, RECUNOSCUTI CA ILEGITIMI SI CRIMINALI, AU PENSII URIASE, CHIAR DACA AU FOST CALAII ACESTUI POPOR OROPSIT.