Este o toamna tarzie… Dupa cum se stie, toamna se numara bobocii. Ma rog, anumiti boboci. De cand speculatiile privind posibila intrare a Romaniei in UE s-au tranformat intr-o certitudine, au si inceput bilanturile. De tot felul. Astfel, de cateva saptamani, fiecare roman, indiferent de categoria sociala si de spatiul gol din frigidere, a inceput sa cantareasca, sa intoarca pe toate fetele avantajele si, in special, dezavantajele integrarii. Politicienii, cum era de asteptat, fiind o categorie aparte a societatii romanesti, s-au concentrat, in principal, pe subiectul privind componenta europeana a situatiei de dupa 1 ianuarie 2007. Cu alte cuvinte, categoria la care am facut trimitere, se da de ceasul mortii pentru a putea intelege si, intr-un final, ingurgita cateva termene cu conotatii pur sange europene, ca de exemplu: europarlamentari, europartide, aliante, mezaliante, familii politice, comisari europeni s.a.m.d. Cu toate acestea, analizele politrucilor, facute pe marginea impactului integrarii asupra politicii interne, fie lipsesc cu desavarsire, fie se rezuma doar la cateva… sperante. Cum speranta moare ultima, si concluziile din mediul politic vin sa confirme teoria potrivit careia, indiferent de cate lovituri ar primi in teasta, pasarea nu va inceta sa se gandeasca la acelasi malai. In atari conditii, in opinia politicienilor romani, in cel mai scurt timp, poporul din spatiul carpato-danubiano-pontic se va modela dupa chipul si asemanarea europenilor cu vechime intr-ale civilizatiei si, ma rog, a bunului simt, altul decat cel balcanic. Dati-mi voie, totusi, sa ma indoiesc ca aceasta va fi imaginea in oglinda a Romaniei, in viitorul apropiat . Cu siguranta, va mai curge multa apa pe Valea Zalaului, pana in momentul in care ne vom permite luxul de a ne compara, din punct de vedere al nivelului de trai, cu cei care sunt, azi, codasii Europei occidentale. Deocamdata, trebuie sa invatam sa desenam bastonasele din clasa I, ca apoi sa emitem pretentii pentru a incropii un cuvant, apoi o propozitie… Acesta este nivelul nostru, si de-aici trebuie sa incepem. Ce s-ar intampla, totusi, daca am renunta, macar de data aceasta, la a ne mai fura singuri caciula sau de a ne vedea de lungul nasului? Cu siguranta, in cazul acesta, nu am mai fi noi, aceleasi victime permenente ale propriei noastre neputinte.
