România modernă, creaţie europeană

Nu există stat pământean care să nu aibă Constituţie. Mai mult sau mai puţin democratice, generale sau mai explicite în termeni etc, sunt caracteristici pe care constituţiile le îmbracă. Unele constituţii au „vârste” considerabile (San Marino din1600, SUA din 1789), pe când, cele mai multe state s-au constituit şi implicit şi-au adoptat constituţii după conflagraţii şi divizarea marilor imperii. Războiul Crimeii (1853-1856), ultima mare conflagraţie având pretext religios, a oferit o oportunitate istorică pentru Moldova şi Muntenia. În urma Păcii de la Paris (18-30 martie 1856), judeţele Cahul, Bolgrad şi Ismail se integrează în graniţele Moldovei. O comisie este trimisă în Principate să propună „bazele viitoarei lor organizări”. După adunările ad-hoc din 1857, rezoluţiile divanelor celor două ţări erau identice: unire, autonomie, prinţ străin şi adunare legiuitoare reprezentativă. De reţinut că întrebările la care divanele trebuiau să răspundă, au venit (în plic) şi atunci ca şi de multe alte ori în istoria recentă. În 7 martie 1858, prin Convenţia de la Paris, se stabilesc de către Marile Puteri regulile ce urmau să se aplice pentru alegerea domnilor în cele două ţări şi înstituţiile comune ce urmau a se înfiinţa. Deşi Principatele rămâneau sub semiluna turcească (până la 1877), marele pas al unificării fusese făcut. După alegerea lui Cuza în ambele ţări (17-24 ianuarie 1859), încep beţele-n roate tipice neamului nostru. Reformele şi modernizările necesare structurilor statului au întâmpinat mare rezistenţă în implementare. Aceleaşi categorii de motive ce i-au determinat pe turci să renunţe la domn autohton şi să introducă fanarioţi (Moldova 1711-1821, Muntenia 1716-1821) au constituit motive şi pentru Puterile Garante să menţină (după căderea lui Cuza) idea principelui străin ca singură opţiune. Constituţia din 1864, denumită oficial Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, poate fi considerată primul act constituţional al românilor şi începutul bicameralismului (se înfiinţează Senatul) în România. În 1866 apare prima Constituţie modernă (Carol I), având ca model actul fundamental al Belgiei, iar în 1923 Constituţia României Mari (una dintre cele mai apreciate legi fundamentale a timpului). În 1938 se instituie dictatura carlistă iar în 1948, 1952 şi 1965 Constituţiile sunt dictate de regimul comunist. Constituţia din 1991 (fără modificări de substanţă la revizuirea din 2003) se constituie în subiect de dispută în acţiunile prezente de modificare. Scopul şi raţiunea de a exista a unei constituţii democratice este protecţia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor. Modificarea Constituţiei ar trebui să vizeze creşterea gradului de încredere în autorităţile publice şi consolidarea nivelului de siguranţă al cetăţenilor. Din temele trâmbiţate de politicieni: Definirea mai clară a ariei de competenţă a puterilor statului. Disfuncţionalităţi între Preşedenţie, Guvern, Parlament etc. Rolul CCR;- Forma de organizare a statului; – Organizarea administrativ-teritorială (?); – Aplicarea referendumului (22.XI.2009) privind parlamentul unicameral şi 300 de parlamentari- etc. Niciuna din aceste teme nu vizează protecţia drepturilor cetăţeanului şi de aceea ne putem aştepta la lucruri ascuse ce ar putea fi puse pe tapet în perioada următoare. Inclusiv la pretenţii din partea unor minorităţi. Dacă lucrurile vor merge înspre definirea unui statut clar al UE (prin adoptarea unui nou tratat dupa 2014), renunţarea la o serie de elemente de suveranitate în favoarea Uniunii va determina o nouă modificare (de mare fond) a Constituţiei. Mutarea va veni, ca şi mai totdeauna, „în plic”. Prea mulţi spun că România a apărut şi a trăit doar din aranjamente la masa verde. Cred ca a venit timpul să dovedim că nu este aşa!

Alexandru Lapusan