Trăim din amintiri

Au apus, de mult, acele vremuri în care naţionala de fotbal scotea românii în stradă. Când „regele” Hagi şi „Generaţia de Aur” ne făceau să uităm de orice griji, cel puţin pentru 90 de minute şi să rămânem aţintiţi în faţa micilor ecrane. Trăim şi acum din amintirile generaţiei ’94, când învingeam, la Mondiale, Columbia şi Argentina. Privim cu tristeţe în urmă şi ne întrebăm de ce România a ajuns în 1997 pe podiumul clasamentului FIFA, iar anul trecut a înregistrat cea mai slabă clasare din istorie, locul 57.
Dacă în handbalul feminin, naţionala României, cu Gheorghe Tadici pe bancă, a reuşit să aducă în 2005, argintrul mondial, iar doi ani mai târziu obţinea calificarea, pentru a doua oară în ultimii 32 de ani, la Jocurile Olimpice de la Londra, handbalul masculin trece, în continuare, printr-o perioadă critică. Rezultatele de astăzi sunt diametral opuse faţă de cele ale generaţiei ’60 – ’70, cu Cristian Gaţu, Ştefan Birtalan şi alţi jucători de expeţie care au obţinut rezultate deosebite. România nu a mai obţinut de mult o medalie la un Campionat Mondial, iar la un Campionat European nu s-a mai calificat de 16 ani.
Ne-am bucurat pentru echipa Remat Zalău, fiind prima echipă românească de volei care a ajuns la „masa bogaţilor”, evoluând în Liga Campionilor, deşi s-a adeverit că, încă suntem prea mici pentru un volei atât de mare. În acest sezon, am avut două reprezentante la masculin, alături de Remat fiind şi Tomis Constanţa. La nivel de echipă naţională, am uitat însă care e atmosfera unui turneu final de Campionat Mondial sau European, chiar şi la feminin. Ne amintim cu plăcere de Mircea Tutovan, pentru că e de-al nostru, dar şi cu tristeţe, în acelaşi timp, pentru că nu va mai putea nimeni să-i egaleze performanţele. Probabil, niciodată un român nu va mai fi declarat jucătorul cu cel mai bun serviciu din lume, să fie câştigător al Cupei Cupelor, al Cupei Campionilor Europeni, să fie dublu medaliat la Europene, să obţină locul cinci la Olimpiadă şi să participe la două ediţii ale Mondialelor.
Dacă la fotbal am fost penibili în faţa olandezilor, lucrurile nu arată mai bine nici când vine vorba de tenis de câmp. Olanda ne-a administrat, în weekend, un 5 – 0 la Cupa Davis de la Braşov, lăsându-ne să ne continuăm perioada de regres. Horia Tecău este singurul tenismen român care a reuşit să ajungă, în ultimii ani, la un standard mai ridicat, obţinând trofee importante. Vor trece mulţi ani până să vedem România, din nou, într-o finală de Cupă Davis. Nu vom mai avea niciodată un Ilie Năstase care să ajungă în fruntea clasamentului ATP şi un Ion Ţiriac cu care să facă pereche în proba de dublu.
Atletismul a avut, probabil, cea mai rapidă decădere. Gabriela Szabo, Violeta Beclea-Szekely, „struţul” Marian Oprea, regretata Maria Cioncan, neobosita Constantina Diţă Tomescu, Nicoleta Grasu, chiar şi „greul” Gheorghe Guşet ne făceau fericiţi la Europene, Mondiale şi la Jocurile Olimpice. La ediţia de anul trecut de la Londra, cei 17 atleţi nu au reuşit însă să cucerească nicio medalie.
Era să uit de Nadia Comăneci şi de primul ei 10 din istoria gimnsaticii mondiale, obţinut pe 18 iulie 1976, la Jocurile Olimpice de la Montreal. În cartea sa „Nadia”, Ioan Chirilă a găsit cele mai potrivite cuvinte care să exprime ceea ce a însemnat şi ce înseamnă Nadia Comăneci pentru gimnastica românească şi mondială. „Nadia a fost un moment unic în istoria gimnasticii. Cu ea se încheie epoca de vis a gimnasticii. Tot ce urmează sunt mici capodopere tehnice, cărora le lipseşte, însă, farmecul inegalabil al fetei din Oneşti”.
Am ajuns să trăim doar din amintiri şi să privim cu tristeţe spre panta descendentă pe care se află sportul românesc.

Marius Morar