Cel mai vechi monument istoric gotic din Ardeal ar putea fi o biserică benedictină din Sălaj

Ruinele unei biserici gotice situate într-o pădure de pe o culme din apropierea localităţii Cheud ar putea reprezenta, în opinia unui arheolog de Muzeul Judeţean de Istorie şi Artă Zalău, urmele celei mai vechi construcţii în stil gotic din Ardeal, edificată, probabil, de către meşteri germani în jurul anului 1200.
Ascunsă de o pădure deasă, fosta biserică din care astăzi mai dăinuie doar câteva ziduri groase de piatră este puţin cunoscută şi aproape deloc menţionată în documentele vremii, fiind în general confundată, chiar de către unii istorici, cu o cetate medievală ridicată ulterior pe aceeaşi culme de deal.
Puţinii romantici ai vremurilor noastre au nevoie uneori de un respiro, au nevoie de legendele trecutului pentru a-şi hrăni mintea şi sufletul de la izvorul unor vremuri în care cavalerii se luptau pentru scopuri nobile. Pe urme de legendă am plecat, într-o caniculară zi de august, alături de arheologul Dan Culic, către ruinele unei misterioase mănăstiri (sau biserici) benedictine despre care documentele vremii spun puţine.
Lângă micuţa localitate Cheud, la buza dealului se află, de vreo 800 de ani, aşezământul monahal pe care chiar şi unii localnici, alături de istorici cu renume, îl confundă cu Cetatea Aurită sau Cetatea Pintii (haiducul Pintea Viteazul) – o construcţie medievală ce a existat în zonă, însă a fost construită mult mai târziu, câteva sute de metri mai sus de biserică.
„Există surse documentare care spun că, până în secolul al XVII-lea, pe aici se tranzita sarea. De la Ocna Dejului se extrăgea sarea care era transportată, între anumite intervale ale anului, cu pluta, când Someşul era umflat de ploi sau de topirea zăpezilor, punctul de vamă fiind aici. Nu există niciun document care să facă direct referire la o ruină, la o biserică. Nu ştim nimic. Mulţi au confundat-o cu Cetatea Pintii, dar cetatea este, de fapt, în vârful dealului”, povesteşte Dan Culic, care continuă: „Documentele, în Evul Mediu, pomenesc că după marea invazie a tătarilor, anumiţi nobili au uzurpat drepturile mănăstirii Sfântul Benedict de aici, de a încasa vama. Adică au venit nobilii cu o hârtie că e dreptul lor. Mănăstirea principală era pe râul Gral, în fosta republică Cehoslovacia şi ei aveau drept de vamă aici. Astea ar fi primele informaţii scrise despre acea ruină. După o vreme au făcut şi fortificaţia. Ce spun eu acum sunt presupuneri, pentru că nu avem date certe. Au fost făcute săpături în anii 89-90, de către Muzeul Militar, însă n-au publicat mai nimic”.
În sutele de ani de când a fost abandonată, zidurile groase ale clădirii s-au împletit pur şi simplu cu arborii, într-o armonie ciudată.
Dan Clic se simte dator cu câteva explicaţii: „De multe ori, în cam tot ce s-a scris până acum, şi în publicaţiile de specialitate, ruinele acestea sunt confundate cu cetatea din vârful dealului, pentru simplul motiv că majoritatea specialiştilor nu au venit până aici, să vadă despre ce a vorba ci au preluat informaţii de la alţii, care fac confuzii. Nu poate fi vorba de o cetate. Este vorba de o biserică ce o putem lega cu dreptul de vamă a unei mănăstiri benedictine, care nu era aici, ci în Slovacia de astăzi, dacă nu mă înşel, dar avea drept de vamă aici, pe râul Someş, drept de vamă a sării, care era extrasă de la Ocna Dejului şi transportată cu pluta spre Satu Mare şi de acolo către zona Tokaj, din Ungaria. Sarea era foarte importantă pentru că păstra nealterată carnea, fiind folosită şi pentru turme. Planimetria este oarecum deosebită faţă de restul bisericilor de rit apusean, „catolic” să spun aşa, deoarece nu putem vorbi de catolici în secolele XII-XIII. De obicei, o biserică are cor, sau altar, în care se află masa altarului, în care intră numai preoţii, şi nava, în stau enoriaşii. Aici poate fi vorba de un cor extrem de lung, cu o planimetrie rectangulară şi, aparent, o navă. Dar eu cred că nu e vorba de o navă, ci de un turn clopotniţă impozant, pentru că nu are bolţi, iar intrarea e foarte îngustă – are un metru lăţime. La intrare se poate vedea încă o inscripţie a meşterului pietrar, un M şi un N. Se mai văd colţurile de la ancadramente din piatră ale ferestrelor şi contraforţii, folosiţi la susţinerea bolţilor. Alături de zona altarului, destul de lungă, în care intrau numai preţii sau călugării, este sacristia, în care se păstrează, de obicei, vesela litugică. Cronologic, ca să-i dăm o vechime acestui monument, aş risca să spun – am să scriu despre asta în curând – că este vorba de secolul XIII. (…) O biserică ce nu are referiri documentare în mod direct. Se spune că acea mănăstire avea drept de a impune vamă. Eu presupun că acei călugări s-au stabilit aici şi au făcut un mic lăcaş de cult. Având bani, şi-au permis asta. Drepturile acestei biserici au fost uzurpate, după cum ne spun documentele, de către nobilii laici”.
Originar din Jibou, o localitate aflată în apropiere, arheologul este legat şi sufleteşte de aceste meleaguri, un motiv în plus pentru a încerca să afle mai multe despre aceste ruine, cercetate în urmă cu mai bine de 20 de ani de un istoric militar din Baia Mare, foarte rezervat în a face public rezultatele investigaţiilor. Totuşi, Dan Culic a reuşit să recupereze de la Muzeul din Baia Mare o piesă ce ar putea fi „cheia” secretului acestei biserici. Este vorba de un capitel menţionat şi în alte scrieri, ce ar putea fi dovada principală a vechimii monumentului.
„Petri Mor (scriitor maghiar ce a trăit în Sălaj n.r) şi, mai târziu, Virgil Vătăşanu (arhitect n.r.), vorbesc despre un capitel cu frunze de stejar şi spun că asta ar putea fi un gotic timpuriu, adică secolul al XII-lea. Eu trebuie să vorbesc cu un geolog şi să fac nişte analize ca să fiu sigur de asta. Este piatră profilată, piatră lucrată. Există analogii foarte clare a acelui capitel adus de la Baia Mare, care mă fac să împing datarea în secolul XIII. Asta înseamnă că este un gotic timpuriu, poate că mai vechi decât cel de la Cârţa (aşezământ monahal cistercian datând de la începutul secolului XIII). Din Ardealul de azi, poate ar fi cel mai vechi, dar încă o să mai citesc şi o să mai caut”, spune arheologul.
De fapt, Culic are deja câteva indicii, un capitel identic existând în Germania, dar nu a reuşit să obţină toate datele despre el. Arheologul este optimist, sperând ca în Germania să poată găsi mai multe informaţii şi, de ce nu, chiar numele şi perioada în care a trăit misteriosul meşter M.N. Până atunci însă, admirăm pe unul din pereţii rămaşi în picioare fragmente dintr-o frunză de stejar, cioplită în piatră, detaliu ce se regăseşte şi pe capitelul amintit.
Incursiunea în trecut nu se opreşte aici. „Spre deosebire de biserică, fortificaţia este menţionată în documentele scrise şi are şi nume: Aranyas sau Cetatea Aurită. Primele menţiuni documentare sunt din secolul al XIV-lei, când probabil a fost realizată. Deci biserica este mai veche decât fortificaţia. Nu ştim dacă a fost construită de rege sau e o iniţiativă nobiliară. Ştim numai că a fost în posesia familiei Dragfy, care erau urmaşii Drăgoşeştilor din Maramureş iar mai târziu în posesia familiei Jakch, care aveau sediul la Coşeiu, tot în judeţul Sălaj. Fortificaţia are o planimetrie foarte interesantă. Văzută de sus are forma unei migdale. Accesul se făcea pe un platou dinspre est, iar latura scurtă, estică, a platoului are un singur şanţ cu un val, care continuă până pe latura de vest, spre Someş, unde există un val şi şanţ dublu. Cred că cetatea avea rolul de a supraveghea defileul Ţicăului. În Evul Mediu, fiind o zonă tranzitată, probabil că nobilii au uzurpat dreptul călugărilor de a pune vamă, un venit important, şi au făcut aici o fortificaţie. Nu ştim ce se întâmplă mai târziu”, spune arheologul. Explicaţiile sunt doar teoretice, pentru că pe teren abia se mai văd valurile de pământ ce apărau cetatea. Realizată la vremea respectivă din lemn şi pământ, ea a rezistat vremurilor doar prin menţiunile documentare.
Biserica este pe lista monumentelor istorice, dar în zonă nu există niciun indicator care să atragă atenţia turiştilor asupra existenţa ei. În localitatea Năpradea, la câţiva kilometri distanţă, există un mic muzeu al satului în care este menţionat acest monument, dar e prea puţin. Poate doar eforturile specialiştilor de Muzeul Judeţean, privind cercetarea în detaliu a acestui edificiu, ar putea schimba ceva.

Alex Olaru