Mentalitatea tăiatului de frunze la câini

Mentalitatea unor români privind locul de muncă se potriveşte cu frecatul mentei şi cu tăiatul frunzei la câini precum o mănuşă de box pe o labă de urs. Mai ales când se văd angajaţi în sistemele publice, aceste personaje scot din ei tot ce este mai bun în materie de inventivitate când vine vorba de petrecutul cât mai lejer a celor opt ore zilnice de lucru. Mai întâi, se fură din timp dimineaţa, la o cafea. Băutul acesteia se face musai pe îndelete, cu înghiţituri mici şi foarte mici, iar dacă se poate cere şi supliment, angajatul se declară satisfăcut de felul în care şi-a început ziua. Apoi se dă startul la plimbatul hârtiilor de colo, colo, dintr-un birou în altul, motiv numai bun pentru a mai pierde minute întregi la taclale cu colegii. Sigur, niciodată românul care practică sportul frecatului de mentă nu va recunoaşte nulitatea acţiunii sale, ci va spune candid, fluturând din gene precum demoazelele din anii ’20, că este o punere la punct cu ordinea de zi. Urmează, cu chiu, cu vai, o oră în care se lucrează, stimabilii angajaţi stând, însă, cu ochii pe ceas ca pe butelie. Înainte cu minim 5 minute de a bate ora pauzei de masă, angajatul este cuprins brusc, subit şi dintr-o dată de o nevoie teribilă de a-şi întinde oasele, musculatura şi toate articulaţiile corpului, aşa că începe o foială acută, pe toate părţile, sfârşită glorios când tot colectivul dă decret în cor că e vremea prânzului. După prânz, merge o ţigară – pentru cei fumători, iar cum restul nu pot să nu se declare solidari, se mai toacă din timpul de lucru. Atitudinea luată în braţe şi mentalitatea cocoloşită ca un copil mic este simplă şi perfect reliefată de un leitmotiv din popor: “timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim”. Numai că, evident, verbul “a munci” este aruncat în proverb ironic, precum se aruncă mătrăguna în cozonac. Când vine ora plecatului acasă, angajaţii se bulucesc pe uşă de parcă ar fi vorba de o evacuare în situaţii de urgenţă sau de parcă dincolo de poarta unităţii ar sta Sfântul Petru, împărţind colaci. Situaţii de acest gen se întâlnesc, însă, şi în mediul privat, deşi mult mai puţin. Oricum, prin instituţiile publice sălăjene nu o dată am dat peste funcţionari care s-au arătat deranjaţi de clientul/publicul de la ghişeu, de întrebările lui, de nevoile lui. În loc să stea oricând la dispoziţia acestuia, că doar este plătit din banii lui, acest personal preferă o “dulce far niente”, unde verbele conjugate sunt a sta, a pierde timpul, a zăbovi, a întârzia, a şedea.