Raftul cu carte: Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului – Mircea Mihăieș

Claudiu Bîrsan

Cu această carte, Mircea Mihăieș încheie trilogia dedicată operei lui James Joyce. Așa cum după experimentul numit “Finnegans Wake” nu-ți prea dai seama ce sau cum s-ar mai putea scrie în literatură, și după cartea lui Mihăieș te gândești ce s-ar mai putea scrie în plus despre Joyce.
În primul rând m-am întrebat dacă e normal să fi citit această carte fără să fi citit romanul propriu zis “Finnegans Wake”. M-a mânat însă, după ce am citit primele 2 cărți ale trilogiei, un soi de curiozitate despre cât de departe poate merge acest experiment. Apoi m-a interesat subiectul tocmai pentru că nu citisem romanul lui Joyce. Acesta nu a fost tradus niciodată în română (nu știu dacă se va reuși vreodată), iar engleza mea nu este nici pe departe atât de bună. Am aflat însă că și dacă ambele condiții ar fi îndeplinite, lectura romanului ar fi un efort aproape imposibil. De altfel și Mircea Mihăieș acceptă că i-au putut scăpa multiple sensuri ale romanului, pentru el însuși scrierea cărții constituind un efort chinuitor (acesta afirmă într-un interviu că “A fost o experienţă foarte dură şi din punct de vedere fizic, şi mental, şi intelectual. E un calvar s-o citești, e un calvar și să scrii despre ea. A fost o luptă la care, de zeci de ori, am vrut să renunţ, pentru că totul era chinuitor. Cartea m-a torturat la modul propriu şi poate de aceea simt faţă de ea o anumită răceală. Poate nu e cartea cea mai străină de mine, pentru că am pus multă pasiune în ea, dar simt nevoia să o împing cât mai departe, pentru că îmi aduce aminte de perioade foarte neplăcute, psihic şi fizic, parcurse în aceşti ani”). Mi-am răspuns la întrebarea inițială cu argumentul că e la fel de (a)normal să citesc cartea lui Mihăieș fără să fi citit romanul lui Joyce pe cât de (a)normal a fost pentru Joyce să-și comande o culegere de recenzii pentru acest roman înainte de apariția acestuia, când abia câteva fragmente fuseseră publicate (culegere intitulată voit pompos, emfatic, “Our Exagmination Round His Factification For Incamination of Work în Progress”, unul din articole fiind semnat de Samuel Beckett).
Mircea Mihăieș folosește aceeași rețetă ca în cazul primului volum al trilogiei. Acordă un spațiu extrem de vast perioadei de concepere a romanului de către Joyce, reușind să reconstituie, din corespondența lui Joyce, din mărturiile prietenilor săi, dificultatea cu care autorul ajungea să scrie și să publice câte un fragment din ceea ce în această fază purta titlul de “Work in Progress”. Aflăm astfel cum elaborarea romanului stă sub semnul sănătății precare pe care o avea Joyce, a extenuării acestuia, a problemelor psihice cu care se confruntă fiica sa, toate acestea punându-și amprenta pe alcătuirea și semnificațiile cărții.
Doar în ultimele 200 de pagini Mircea Mihăieș trece în revistă capitolele, acțiunea (atâta cât este), personajele romanului, unele semnificații, unele chei de dezlegare a “șaradelor” lexicale și lingvistice.
Despre limbajul folosit în “Finnegans Wake” s-a scris mult. Mihăieș ajunge la concluzia că autorul a inventat practic un limbaj nou, care se bazează doar vag pe engleză, dar care se folosește de câteva zeci de limbi sau dialecte. De aceea e practic intraductibil. Sunt cuvinte cărora, prin modificarea unei litere sau prin contopirea lor, li se sugerează noi sensuri. Este un limbaj care poate fi câtuși de puțin abordat doar cunoscând intențiile autorului (exprimate, unele, în corespondența sa), având o cultură generală extrem de bogată, care să acopere perioada din antichitate până în perioada scrierii romanului, dar și noțiuni solide de geografie, psihologie, neurologie, lingvistică etc., toate combinate cu abilități de rebusist. Este un fel de limbaj modificat genetic.
Spre deosebire de “Ulise”, care era un roman “diurn” (doar finalul acțiunii petrecandu-se noaptea și anticipând ceea ce avea să urmeze în creația lui Joyce), “Finnegans Wake” ne este prezentat de Mihăieș ca un roman al întunericului, un roman greu de pătruns, greu de înțeles. Dacă în “Ulise” a folosit tehnica fluxului conștiinței, în “Finnegans Wake” autorul se folosește de un flux al subconștiinței, reușind să reproducă cu acuitate viziunile onirice (coșmarești) ale personajelor.
Trecând peste insistența pe alocuri pedantă de a relata în detaliu perioada lungă de gestație a romanului (explicabilă însă prin modul în care aceasta se reflectă în roman), cartea lui Mihăieș are o cursivitate și o transparență surprinzătoare ținând cont de subiectul abordat, și completează imaginea despre biografia și despre opera lui Joyce, una mai complexă decât cealaltă.
“Oricine se aventurează în analiza lui se află în poziția cuiva care trebuie să descifreze un careu rebusistic. Procesul e însă unul invers: de data asta nu ți se dă o definiție pe baza căreia să afli cuvântul, ci un cuvânt căruia să-i găsești definiția. Altfel spus, ești forțat să dai sensuri și logică unor vocabule neprietenoase, piezișe, în aparență amorfe, deși au energia radioactivă a a unui bulgăre de uraniu. Cititorul sfârșește, inevitabil, prin a deveni un lexicograf sui-generis.Până nu ai limpezit sensul și istoria fiecărui cuvânt, nu ai nicio șansă de a înțelege propoziția sau fraza căreia acesta îi aparține.”
“Modalitatea de creație a lui e menținerea carcasei cuvintelor și înlocuirea conținutului vechi cu o nouă compoziție lingvistică. Evident, Joyce inventează cuvinte. Dar, de regulă, metoda lui constă în a le răsuci, a le dezarticula, strangula, disloca, dilata, torsiona, tumefia pe cele existente în așa fel încât să corespundă unui nou fel de a comunica”.

Articol preluat, cu acordul autorului, de pe https://bibliotecaluidius.com