Valul de scriitori basarabeni apăruți după 2000 în literatura română (Vasile Ernu, Tatiana Tibuleac, Lilia Calancea, Liliana Corobca, Dumitru Crudu, frații Vakulovski etc.) ne-a deschis o perspectivă nouă nu doar asupra unui mod de a scrie/vorbi aparte în limba română, dar și asupra unor teme noi, abordate adeseori într-o manieră frontală, “chirurgicală”, mai directă decât cea a tinerilor scriitori români (înstrăinarea, drama emigrării asupra celor plecați și a celor rămași, izolarea și excluziunea socială, marginalizarea, relația dintre românii de dincolo și de dincoace de Prut, dramele istoriei moderne – crime în masă, deportări).
Este și cazul micului roman de față. Au apărut traduse în limba română în ultimul timp diverse romane, scrieri memorialistice, mărturii despre tragedia Holocaustului, multe cu pretenții de autenticitate, unele încercând să se vândă mai mult datorită tragismului relatărilor decât valorii literare intrinseci.
Lilia Calancea ne propune în acest microroman o perspectivă diferită: aceea a opresorilor, a călăilor („Toate victimele sunt la fel. Fiecare călău este altfel” spune un personaj). O poveste care începe în lagărul nazist de la Treblinka și se încheie în Chișinăul zilelor noastre. Dacă alte romane ne prezintă drama individuală a victimelor și prin ea drama colectivă a poporului evreu, aici focalizarea are loc asupra dramei umane a “călăilor”, a gardienilor și a militarilor lagărelor naziste de exterminare, dezumanizați și marcați pe viață de ororile trăite (bineînțeles, fără a fi trecute cu vederea ororile comise asupra celor deportați).
După ce-și îngroapă ambii părinți, Margarita Kostenko găsește în micul apartament părintesc un jurnal scris de aceștia, însoțit de o fotografie a tatălui său, echipat și înarmat ca un caporal SS, pe marginea unei gropi comune din lagăr. Pornind de la acestea, ea reconstituie istoria familiei sale, a traumelor pe care le-a simțit încă din copilărie fără a le cunoaște cauza. Jurnalul este scris atât de către tatăl cât și de către mama sa. Din el află(m) că tatăl său a fost gardian în lagărul de la Treblinka unde, deoarece nu a vrut să tragă în evrei, a fost desemnat să execute serviciul de pază dintr-un turn de observație. Șeful său, Moroz, este o persoană nu lipsită de sentimente umane, însă care nu se mai poate întoarce din procesul ireversibil al dezumanizării. Kostenko își cunoaște viitoarea soție printre tinerele poloneze venite ocazional la marginea lagărului pentru a se prostitua. Cei doi sunt doar spectatori, martori în spectacolul dezumanizării absurde și absolute: el, deși exponentul “călăilor”, nu omoară niciun evreu, ba, mai mult, empatizează cu drama acestora; ea nu ajunge să se prostitueze. Ambii evadează din infernul lagărului ajutați de Moroz care, ca un ultim act de revoltă, aruncă în aer lagărul în urma lor, parcă într-un gest ritualic de purificare prin foc, dar viața de după lagăr nu mai e la fel: ajunși la Chișinău, ea se afundă într-o muțenie neîntreruptă, el se angajaza grăjdar la circul de stat, evitând orice contact cu oamenii și găsind mai multă noblețe în a îngriji animale față de misiunile pe care le îndeplinise în lagăr.
Războiul este un malaxor care nu alege, ci amestecă laolată victimele și călăii. Cei care au fost oameni cândva și au supraviețuit războiului, cei care i-au cunoscut și i-au trăit din plin ororile devin cadavre ambulante; nu mai vorbesc, nu mai aud, nu mai vor să dea naștere altor copii; viața lor s-a sfârșit practic odată cu războiul.
Este un roman despre memoria istoriei, despre vinovăția colectivă și individuală, despre conștiința vinovăției, despre remușcare, despre puterea expiatoare a iubirii (“Oare dragostea iartă totul? TOTUL?” se întreabă naratoarea), despre copiii care moștenesc în subconștient păcatele părinților, despre umanitate și dezumanizare (ale victimelor și agresorilor deopotrivă), despre atrocitățile războiului. Este un roman care vorbește despre un coșmar al trecutului, dar al cărui mesaj este cât se poate de actual, dacă privim ororile războiului ruso-ucrainean de azi, purtat exact acolo unde trăiesc personajele acestei cărți.
Este un roman condensat care încearcă să abordeze câte puțin din fiecare din temele de mai sus. Mi-ar fi plăcut poate dacă autoarea l-ar fi dezvoltat un pic. Fragmentele de jurnal și poeziile scrise de poetul evreu în lagăr conferă autenticitate relatării. Interogațiile retorice care abundă în carte sunt întrebări adresate conștiinței citiorului, dar și întregii umanități. L-aș compara, din punct de vedere al perspectivei și al problematicii, cu “Cititorul” de Bernhard Schlink, cu “Harmonia caelestis” și “ediția sa revăzută” ale lui Peter Esterhazy sau “Dosarele mamei mele” de Andras Forgach.
“Mai groaznic decât iadul de la Treblinka e numai gândul că pe locul ăsta blestemat va crește cândva o poiană cu flori. Vor crește viu și colorat pe cenușa oamenilor. Va apărea prima căsuță. Mai multe. Se vor naște oameni. Vor dormi, vor mânca, vor râde și vor cânta. Vor mirosi flori. Le vor pune în vaze și vor bea ceai pe verandă…Tremur de furie la gândul că lumea nu va afla de la noi. Că lumea nu va dori să creadă că noi am existat. Că zbirii sunt oameni ca ei. Și că au fost și ei inocenți cândva.”
“Există sau nu Dumnezeu? Îmi răsună și azi în cap vocea lui Moroz…Poate că tocmai, văzând tot iadul ăsta, omul va înțelege că nu se mai poate așa. Că e împotriva firii umane ce face el. Poate că tocmai asta vrea Dumnezeu de la el: să înțeleagă singur cum e când nu e niciun Dumnezeu.”
“Îți lipsește lagărul. În lagăr trăiam cu nădejdea că mai avem o șansă. Încă un ceas, încă o noapte și va veni…dimineața aceea, numai a noastră. Gândeam că ar fi suficient să ieșim vii, chiar păduchioși, rufoși, resturi de oameni ce eram; să povestim lumii prin ce am trecut…Lumea se va înfiora, credeam. Lumea se va zgudui, speram…Lumea…Vai, ce soră vitregă-i lumea, Kostenko…Cine să ne creadă acum? Cine să-și închipuie că-n lagărul nostru era mai multă viață decât azi? Nu-i așa că-ți lipsește Moroz?..Și mie. Nu știai multe despre el. Te cruța…Știi că Moroz a fost unicul zbir care ne știa pe toți după numele mic? Pentru ceilalți eram niște viermi…”
Claudiu Bîrsan
Articol preluat, cu acordul autorului, de pe https://bibliotecaluidius.com
