Cum vă place: „Democraţie fără alegeri sau alegeri fără democraţie”

Cornel Codiţă

Cum fără alegeri, nenicule, ce… eşti dus cu pluta? Avem anul ăsta la alegeri de nu le mai ştim numărul! Ei, dacă-i pe-aşa, atunci să începem cu democraţia.
O ficţiune ţinută în viaţă, pe aparate, de „nucleul” civilizaţiei politice occidentale: Statele Unite, Anglia, Franţa, Germania, Ţările de jos, Danemarca, Suedia şi… cam atât. Restul sateliţilor din periferie, cum este şi cazul României, se folosesc de nişte încropeli instituţionale pseudo-democratice care încearcă, disfuncţional şi fără succes, să imite o ficţiune, „modelul ideal” al centrului. Grija aceasta „terapeutică” nu se datorează preţuirii sau ataşamentului istoric al unor „elite” sau a „demosului” faţă de valoroasa şi inegalabila democraţie. „Cea mai rea formă de guvernare, cu excepţia… tuturor celorlalte”, vorba lui Churchill. Nu, „democraţia occidentală” cu pretenţiile ei de unicitate, specificitate şi mai ales de superioritate ca formă de guvernământ, e ca „bunicul” pus de Bulă în geam, o vreme, să păcălească poştaşul şi să mai ia pensia pe semnătură, o lună, două, după ce moşneagul a dat ortul popii. Democraţia asta, şubredă şi scârţâind din toate încheieturile, dar scrisă pe toate gardurile cu literă mare, este unul dintre ultimii piloni de rezistenţă ai unui edificiu politic altădată falnic, puternic şi bogat, pe frontispiciul căruia stă scris „supremaţia occidentală”. Astăzi, o semi-ruină. Supremaţia zeilor săi este pusă la îndoială chiar de către preoţii templului, chiar şi de către cei ce l-au ridicat şi au venit, câteva generaţii la rând, să se închine în el, pios şi cu evlavie. Mai grav, este vehement constestată de alţi stăpâni, de „jucători” importanţi ce nu vor să audă de democraţie (China, Rusia), precum şi de alianţele lor, menite să modeleze după alte canoane, anti-libertariene, lumea de azi. După toate aparenţele, şi pe cea de mâine! Dacă democraţie înseamnă organizarea politică care face posibil ca poporul, demosul, să decidă în privinţa problemelor vitale ale cetăţii, atunci democraţia nu a existat decât pentru câteva decenii în lumea antică a grecilor. În fapt, singurele lucruri asupra cărora „poporul” era chemat să decidă, chiar şi acolo, erau „pace sau război” cu alte cetăţi, respectiv desemnarea celor care urmau să preia, doar pentru doi ani (!!!), organizarea, conducerea şi comanda politico-militară. (Rămăşiţa acestei paternităţi se mai păstrează şi azi în sistemul politic american, unde aleşii poporului, membri Camerei Reprezentanţilor au mandat de doar doi ani!) Democraţia inventată în era industrială şi perfecţionată până în zilele noastre de occident este orice, mai puţin „conducerea de către popor”. „Soluţia de compromis” care a pus pe butuci democraţia, chiar înainte ca maşinăria ei instituţională să fie dezvoltată şi consolidată, s-a bazat pe şmecheria înlocuirii poporului din ecuaţia puterii cu „reprezentanţii poporului”. Cei care hotărăsc pentru şi în numele lui aproape totul! De la viaţă şi moarte, până la statut şi oportunităţi sociale, de la educaţie la sănătate publică şi de la reguli de circulaţie, la regulile căsătoriei. Ca să nu mai vorbim despre Libertate şi libertăţi, individuale şi colective. Doar nu o să spuneţi acum că „aleşii noştri” reprezintă în vreun fel „poporul”. Nu-l reprezintă în nici un fel, nici după caracteristici socio-profesionale primare, nici după ocupaţii sau venituri, nici după statutul marital, nici după vârstă, după nici un criteriu. Cu siguranţă nu-l reprezintă nici din punctul de vedere al intereselor pe care le servesc deciziile şi acţiunile lor. Nimic din ceea ce sunt şi pot deveni aceşti oameni nu-i leagă în vreun fel de „popor”. Îi leagă în schimb, cu lanţuri grele, de centrele de interese, de găştile şi haitele puterii, de cei care i-au ajutat şi împins de la spate să fie ceea ce sunt, adică, „reprezentanţi ai poporului”. Iar, acest lucru este valabil nu doar în România, ci oriunde sistemul „reprezentaţilor” este folosit. Şi, ca să vă puteţi lepăda de ultima umbră de iluzie cu privire la legătura dintre democraţia modernă şi popor, atunci este suficient să vă aduceţi aminte că Preşedintele celei mai mari democraţii din lume, America, nu este nici astăzi ales de popor, ci de adunarea unor „reprezentanţi ai poporului”(!!!). Dar chiar şi acolo unde este ales direct, vârful puterii nu mai are nimic de a face cu cei care i-au dat votul. Îi poate ignora, pe ei şi problemele lor, fără nici o penalitate sau constrângere. Dacă nu mă credeţi pe mine, nu aveţi decât să faceţi singuri „autopsia” preşedinţiei Iohannis şi să constataţi adevărul celor de mai sus. Pretenţia revoluţiilor moderne „Magna Charta” sau „Revoluţia franceză” de a fi fondat sisteme politice democratice este ceea ce se vede, adică doar o pretenţie ideologică. Revoluţia franceză a instaurat nu democraţia, ci „regimul terorii” ca soluţie de guvernare după decăpăţânarea înalţilor reprezentanţi ai puterii regale. Nu întâmplător, Marx legitimează ca formă de guvernare, după succesul „revoluţiei proletare”, nu „democraţia”, ci Dictatura proletariatului!!!. În Anglia, după victoria lui Cromwell şi decapitarea lui Charles I, democraţia s-a redus la recunoaşterea drepturilor nobiliare, independente de coroană, întrupate, între altele, în existenţa unui Parlament dotat cu puteri, astfel încât să se poată opune legal voinţei regale. Parlamentul poporului, „camera inferioară” este inventată ceva mai târziu, nefiind altceva decât adoptarea şmecheriei înlocuirii poporului cu „reprezentanţii săi”. Guvernarea se face şi azi în numele Coroanei, chiar dacă regele nu mai guvernează, în Marea Britanie, ci doar domneşte…bcum se spune.
Dacă democraţie nu e, poate avem totuşi alegeri?! Adică suntem subiecţi politici dotaţi cu „liber arbitru”, cu capacitatea de a înţelege mediul şi datele ecuaţiilor politice, electorale, deţinem informaţiile critice necesare pentru a face o alegere în cunoştinţă de cauză, aliniată cu interesele şi obiectivele cu care ne identificăm şi pe care dorim să le vedem promovate de viitoarea guvernare. Păi, nu aveţi decât să deschideţi ochii şi să priviţi în jur ca să înţelegeţi cum stau lucrurile cu „datele necesare unei decizii informate”! Întregul spectru politic se întrece în manevre, care mai de care mai „dibace”, menite să vă mintă, să vă înşele, să vă împuie capul, să vă facă a crede că ceea ce e alb e negru şi viceversa. Dacă nu vă e de ajuns peisajul electoral din România, nu aveţi decît să aruncaţi o privire peste gard, în ograda Americii. Identic şi la fel! Candidaţii, partidele şi maşinăriile mediatice funcţionează la turaţie maximă cu un singur scop: să împiedice alegătorii, adică „poporul”, să vadă, să înţeleagă cum stau lucrurile cu adevărat şi să-l determine să „cumpere” varianta „preambalată” pregătită în laboratoarele de dezinformare sistematică angajate de partidele aflate în competiţie şi de echipele lor de campanie. Ei da, dar dumneavoastră sunteţi campioni ai luptei anti-manipulare, soldaţi hârşiţi în grele bătălii cu propaganda mincinoasă! Aveţi de partea dumneavoastră, nu-i aşa, „liberul arbitru” şi o să-l folosiţi exact cum trebuie ca să faceţi exact alegerea care vă reprezintă ideologia şi interesele. Îmi pare rău, dar nici de data asta nu aţi nimerit-o mai bine. Vestea proastă este aceea că „Liberul arbitru” nu există! Dacă doriţi demonstraţia pe larg a afirmaţiei acesteia, îndelung întârziata reabilitare a blîndului Leibniz faţă cu acida critică volteriană, vă invit să parcurgeţi cu creionul în mînă şi creierul turat la capacitate maximă, cartea publicată chiar anul acesta la Penguin, de Robert M. Sapolsky: „Determined. A science of life without free will”. (Predeterminat. O ştiinţă a vieţii fără liber arbitru). Omul nu e vreun filosofard de doi bani şi jumătate de care e plină lumea de azi a „gânditorilor” post-moderni, ci un savant în toată regula, având ca domeniu de bază neurologia, dar „plimbat” îndelung şi cu folos în lumea ideilor filosofice, sociologice, antropologice, a cunoştinţelor solide de biologie generală şi genetică, a teoriilor moderne ale comportamentului uman, a ştiinţelor cognitive etc. Un „dinozaur” din specia „universaliştilor”, cu rădăcini adînci şi precise în domeniul propriu, în care este recunoscut de comunitatea ştiinţifică drept „elev” de rîndu-ntîi, banca de la geam! Şi, dacă nu v-o place, să nu-mi ziceţi mie pe nume!

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro