Dileme şi nedumeriri cotidiene sau de veghe în lumea de azi (VI)

Motto: “Un cetățean cu dileme sau nedumeriri este permanent în căutare de soluții inovatoare. De aici se naște permanent progresul unei societăți.” (Octavian Guțu)

• În viziunea poetului Lucian Blaga, omul înaintea obștescului sfârșit, este văduvit de orice dilemă sau nedumerire. Ilustrativă în acest sens este poezia “Cântăreți bolnavi” din volumul “La cumpăna apelor”: “Purtăm fără lacrimi/ O boală în strune/ Și mergem de-a pururi/ Spre soare-apune..”
O asemenea vârstă cu adevărat paradisiacă o întâlnim și în primul volum de versuri al lui poetului, intitulat “Poemele luminii”. Un exemplu, poezia “Vreau să joc”. Eul poetic este unul descătușat, nimic nu-l împiedică să poată atinge nemărginirea: “O, vreau să joc, cum niciodată n-am jucat/ (…) Pământule, dă-mi aripi/ Săgeată vreau să fiu/ să spintec nemărginirea”.
N-am citit până acum un text poetic în care omul trăiește lăsat doar în voia trupului, orice frământare, orice nedumerire îi sunt acum străine: “Eu zac în umbra unor maci,/ fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi/ şi fără-ndemnuri, numai trup/ şi numai lut.”
Avem în creația poetului din Lancrăm, cel care, până la vârsta de 4 ani, a fost “mut ca o lebădă”, și poezii în care eul liric/poetic sau empiric se simte pătruns de fiori tulburători, enigmatici ai “nebănuitelor trepte” pe care le parcurgem la trecerea “fără lacrimi” în lumea lui Hades. Un exemplu tipic este poezia “Gorunul” din volumul de debut din 1919, “Poemele luminii”, considerat de istoricul Nicolae Iorga drept un “omagiu adus de poet Marii Uniri, de la 1918”. Aflat în umbra unui gorun, în liniștea de-aici, poetul simte cum din falnicul copac va crește sicriul său peste timp: “O, cine știe? – Poate că/din trunchiul tău îmi vor ciopli/ nu peste mult sicriul,/ și liniștea/ ce voi gusta-o între scândurile lui/ o simt pesemne de acum:/ o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet -/ și mut/ ascult cum crește-n trupul tău sicriul,/ sicriul meu,/ cu fiecare clipă care trece,/ gorunule din margine de codru.”
Ce imagine simbol avem aici: gorunul simbol al vieții aflate la sfârșit (gorunul este unul situat la marginea codrului, codrul fiind însăși viața), iar sicriul simbol al morții. Cititorul face cunoștință aici, cu două metafore de tip plasticizant: “gorunul și sicriul”. Poetul modern interbelic, Lucian Blaga, folosește în creațiile sale și metafore revelatorii. În arta poetică reprezentativă a autorului intitulată “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, întâlnim ambele tipuri de metafore. În titlul expresiv, “Corola de minuni a lumii” este o metaforă plasticizată, iar, întrucât el își imaginează lumea ca pe o corolă, ca pe un ansamblu armonios de minuni. În schimb, în versurile – “Eu cu lumina mea, sporesc a lumii taină” – avem o metaforă revelatoare întrucât ni se sugerează că rolul poetului este nu de-a dezvălui tainele lumii, ci de a îmbogăți cu lumina spiritului său tainele din lume. Prin urmare, actul poetic nu este unul gratuit, ci creator de noi lumi.
Și la poetul George Coșbuc întâlnim poezii în care eul liric,apare în două ipostaze contradictorii. Exemplu, poemul “Moartea lui Fulger”.
Apar două viziuni despre viață: potrivit îndoliatului tată al lui Fulger. “Ori buni, ori răi, tot un mormânt!/ Nu-i nimeni drac și nimeni sfânt,/ Credința-i val, iubirea vânt/ Și viața fum!”
În antiteză, un “bătrân ca vremea”, susține ideea că: “Zici fum? O, nu-i adevărat/ Război e de viteji purtat/ Viața-i datoarie grea/ Și lașii se-ngrozesc de ea/ Să aibă tot cei lași ar vrea/ Pe neluptat.”
• Oare cum ar fi lumea fără oameni cu dileme sau nedumeriri? Eu cred că ar fi monotonă, statică, s-ar extinde ca boala Covid în toate mediile. Ar pune stăpânire pe lume automulțumirea, oamenii n-ar fi tentați să-și schimbe statutul sau modul de a fi. Un cetățean cu dileme sau nedumeriri este permanent în căutare de soluții novatoare. De-aici se naște progresul societății în mod permanent. Sunt de părere că cei care au multe hobby-uri, au și cele mai multe dileme și ne dumiriri. De ce? Ele sunt permanente preocupări care-ți cer soluții novatoare, deci care duc la evoluție, la altceva, la progres. Viața fără hobby-uri este una seacă, monotonă, plictisitoare. Cât mai multe pasiuni extraprofesionale îți dezvoltă spiritul creator, îți îmbogățesc cunoștințele, informațiile. Ele sunt azi indispensabile, un om neinformat se autoexclude din realitatea timpului său, este decuplat de la ea. Omul trebuie să țină cont de mersul timpului, a istoriei, să se sincronizeze permanent cu ele. Timpul nu te așteaptă, el nu-i răbdător, iar cine nu ține cont de aceasta, devine un învins, un mare singuratic.
Scriitorul Marin Preda, prin capodopera sa romanescă “Moromeții”, ne oferă un exemplu pilduitor de ce înseamnă a nu ține cont de faptul că timpul nu stă pe loc, că el trebuie avut în vedere. Personajul principal al cărții, Ilie Moromete, un țăran mijlocaș din satul Siliștea-Gumești, va fi victima nesincronizării sale cu timpul interbelic românesc din satele noastre. Acum, în lumea satului pătrunde o nouă societate, cea capitalistă. Lumea satului s-a deruralizat. Vehicle obiceiuri sunt, treptat, abandonate. Romanul prezintă în antiteză două atitudini – una conservatoare, a lui Ilie Moromete, și alta, novatoare, a hrăpărețului său vecin, Tudor Bălosu. Ilie Moromete devine pas cu pas un înfrânt, devine o victimă, sărăcește. În contrast, Tudor Bălosu se îmbogățește, prosperă. Fiii cei mari ai lui Ilie Moromete, Paraschiv, Nilă și Achim se opun tatălui conservator, îl părăsesc alegând calea orașului. Ei vor fugi la București, ducând cu ei o parte din ceea ce avea familia sa, îndeosebi oile. Cititorul face cunoștință în acest roman cu adevărat modern și cu un conflict între generații. Este primul nostrum roman de analiză psihologică inspirat din lumea satului. Ilie Moromete are și el dileme și nedumeriri. Le ascunde, el poartă o mască a omului calm, liniștit, lipsit de conflicte. Orgolios până la modul absolut, el le ascunde. Noi, cititorii, le cunoaștem din momentele de singurătate a silișteanului, când, stând de vorbă cu el însuși, acesta caută soluții, însă în fața lumii pare indiferent, fără probleme. El folosește tehnica tergiversării, a amânării la nesfârșit, a rezolvării datoriilor!
• Când apar în viața omului dileme și nedumeriri? Ele nu sunt native, apar treptat în viața lui după câțiva ani, când nou-născutul începe să stea pe verticală și va începe să gândească, să priceapă lumea în care a fost trimis. Va fi treptat asaltat de întrebări la care caută soluții. Ele nu vin din cer, ci trăind viața, rezolvând probleme cărora le caută soluții.
Fiecare etapă/vârstă din existența umană are dilemele sau nedumeririle sale specifice. Bunăoară un absolvent de clasa a VIII-a trebuie să aleagă între mai multe profile ale liceului, ținând cont de priceperile și deprinderile pe care le-a descoperit până acum. Ajunși la vârsta căsătoriei, tinerii trebuie să aibă în vedere mai multe aspecte – ce-i sugerează familia să facă, ce-i spune glasul inimii, cel al rațiunii, al interesului. Scriitorul ardelean Liviu Rebreanu, prin romanul său “Ion”, apărut în 1920, primul roman modern românesc, ne oferă un personaj ce trăiește marea dilemă a vieții lui: de cine să asculte în căsătoria ce o dorește – de glasul inimii, care îi cere să o ia de soție pe Florica, o fată frumoasă, dar săracă sau pe Ana, o tânără bogată, dar urâtă. Ion, fiul unei familii ce-a sărăcit sărăcit datorită patimii pentru băutură a tatălui său, are de ales între cele două fete. O alege pe cea bogată, adică pe Ana, fiica urâtă a bogatului Vasile Baciu, nu pe Florica, frumoasa satului, dar săracă și ea.
Căsătoria lui Ion cu Ana îl scapă de sărăcie și, de bucurie, el sărută pământul! Sufletul, însă, îi rămâne alături de Florica. Aceasta se va căsători cu un tânăr bogat din sat, George Bulbuc. Cum Ion nu o poate uita pe Florica, se va întâlni cu aceasta noaptea pe ascuns. Este, însă, surprins de George Bulbuc, iar acesta îl omoară.
Dilemele și nedumeririle le pot avea oamenii de toate categoriile sociale sau profesionale. Ion trăiește dilema pământului/averea sau dragostea. Alege pământul, opțiunea care-i va fi fatală! Îl condamnăm pe Ion pentru opțiunea sa? El nu trebuie condamnat întrucât el nu vrea să se îmbogățească prin căsătoria cu Ana, ci dorește să scape prin acest mariaj de sărăcie, el vrea prin pământul dobândit să intre în rândul oamenilor. Pe atunci în satul românesc erai apreciat ca om nu pe baza calităților moral-spirituale, ci pe baza loturilor de pământ pe care le deții. Îl putem condamna pe Ion pentru că a dorit să intre în rândul oamenilor, să fie apreciat ca om? Nicidecum! Pentru aceasta nu, dar pentru comportamentul inuman cu Ana, da!
Camil Petrescu aparține romanului românesc interbelic de tip modern sau analitic prin creațiile – “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” și „Patul lui Procust”. Criticul și istoricul literar Nicolae Manolescu a scris un eseu intitulat „Romanul românesc interbelic”. El împarte aceste romane în trei categorii – dorice, ionice și corintice. Cele dorice sunt romanele de tip tradițional, cum este, de pildă, “Ion” sau “Baltagul”, de Mihail Sadoveanu. În ele avem o perspectivă narativă de tip traditional, obiectivă. În ea, naratorul este unul obiectiv și omniscient. Este, deci, unul impersonal. În romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” al lui Camil Petrescu, avem o perspectivă narativă de tip subiectiv sau ionic. Naratorul este unul subiectiv, uniscient. Narațiunea, în acest caz, este una la persoana întâi singular, naratorul fiind deopotrivă și personaj literar. El este intelectualul Ștefan Gheorghidiu, un intelectual autentic prin formație spirituală, dar și prin preocupări. Acesta trăiește o dramă a intelectualului însetat de absolut. Ștefan se îndrăgostește încă din studenție de filoloaga Ela, o tânără săracă, dar care prin aspectul ei “înfrumuseța viața studențească”. Se vor căsători foarte repede, fără a se cunoaște suficient. El crede că este ființa feminină alături de care va putea cunoaște iubirea absolută. Pentru început, ca studenți săraci, vor duce un trai modest, dar fericit împreună, ducând o viață retrasă, departe de lumea mondenă. După nu mult timp, moare un unchi foarte bogat al lui Ștefan Gheorghidiu. Acesta îi lasă nepotului său cea mai mare parte a averii sale. Din acest moment, Ștefan și Ela își schimbă statutul – devin oameni bogați, intră în lumea mondenă. O verișoară de-a lui Ștefan, Anișoara, îi introduce și pe ei în această lume necunoscută de ei până atunci. Încep să participe la numeroase sindrofii, petreceri în care dansul, dezmățul era fără margini. Aici, participanții erau apreciați după ținuta vestimentară și după felul în care dansau, mai ales valsul, introdus aici de un tânăr G., proaspăt venit din lumea pariziană a vremii. În noua societate, Ștefan Gheorghidiu nu se poate adapta nicicum, spre deosebire de Ela, care se simțea în largul ei aici. Abia acum protagonistul o va cunoaște cu adevărat pe Ela. Mai mult, aceasta se simte atrasă și de G. și caută să fie mereu în preajma lui.
O excursie la Odobești îi dezvăluie adevăratul chip interior al Elei: ea îl neglijează cu bună știință pe soț, căutând a sta lângă G. și a dansa numai cu el. Mai mult, cei doi aveau și momente în care dispăreau fără a ști unde și ce au făcut între timp. Întreabată, furioasă, Ela îi răspunde că așa-i lumea nouă, mondenă, spre totala nemulțumire a soțului. De acum, Ștefan Gheorghidiu începe a trăi o cumplită dilemă – este sau nu iubit de Ela? Îl înșală aceasta cu G.? Pe parcurs, dilema se accentuează pentru că Ștefan nu găsește dovada concretă a infidelității soției sale. Mintea lui strălucită de intelectual autentic nu-l ajută să afle adevărul, nedumeririle se amplifica. Începe să-și dea seama că Ela nu-i femeia cu care el să poată trăi o dragoste absolută.
Între timp, izbucnește Al Doilea Război Mondial. Ștefan este mobilizat ca ofițer de rezervă. O mută pe Ela la Câmpulung pentru a fi mai aproape. Caută să vină în permisie cât mai des pentru a se convinge dacă Ela este sau nu infidelă. Nu obține adevărul căutat decât parțiale bănuieli, văzându-l plimbându-se prin oraș pe tânărul misterios, G. Într-o noapte, se întoarce neanunțat. N-o găsește acasă pe Ela. Ea vine abia dimineața și nu-i dă nicio explicație unde a fost. Mai târziu, ea încearcă să se dezvinovățească spunând ca a dormit la Anișoara. Se va dovedi că nu a spus adevărul. Ajuns pe front, Ștefan Gheorghidiu va cunoaște ce înseamnă adevărata suferință umană. Până atunci, a crezut că infidelitatea în dragoste este cauza marii suferințe. Treptat, începe s-o uite pe Ela. Nu se mai gândește la ea, nu-i mai așteaptă cu nerăbdare scrisorile. Este rănit într-o bătălie, iar la externare, vine la Câmpulung. Aici primește o anonimă în care este informat că Ela îl înșeală cu nerușinare cu G. Vestea nu-l mai afectează, rămâne indiferent la ea. Fără a șovăi, se decide – va divorța de Ela, lăsându-i toată averea, inclusiv trecutul.
Romanul camilpetrescian ne oferă una din cele mai complexe dileme trăite de un intelectual român. Ștefan este aici tipul intelectualului multiplu inadaptat la societate, la lumea mondenă, la o dragoste superficială.
Vina o poartă în primul rând el. De ce? Asemeni majorității eroilor acestui romancier ionic interbelic, el greșește că în viață aplică un traseu invers – ideile lui se nasc nu din realitate, ci din cărți. Când el caută să le transpună în realitate, eșuează. Precum Ștefan Gheorghidiu, așa și poetul Ladima din “Patul lui Procust” procedează. El, însă, nu se va dovedi un suflet tare precum Ștefan Gheorghidiu, de aceea se va sinucide.
Așadar, Camil Petrescu, format la Cenaclul “Sburătorul” condus de Eugen Lovinescu, promovează printre primii la noi romanul modern, contribuind la sincronizarea lui cu cel european, în care se afirmau James Joyce, cu “Ulysess” și Thomas Mann, cu “Muntele vrăjit”.
Alții, romancieri moderni interbelici – în primul rând ,Hortensia Papadat-Bengescu cu opera “Concert din muzică de Bach”.
• Oamenii ce au dileme și nedumeriri sunt tot timpul cu frământări interne care conduc lumea spre nou, spre progres. Altfel, ea ar fi monotonă, conservatoare, nedeschisă spre nou, spre altceva. Spre deosebire de ei, cei văduviți de dileme și nedumeriri, duc o viață în care nu-și fac griji, probleme, acceptă situațiile ce viața le oferă, iar când se întâmplă ceva rău, neprevăzut, trag o concluzie pe care și soacra lui Ghiță din nuvela lui Ioan Slavici “Moara cu noroc” o are văzând că moara a ars și o dată cu ea și protagoniștii: “Așa le-a fost dat!” Ei, în concepția bătrânei, n-au fost mulțumiți de “liniștea colibei”, deci cu ce le-a dat soarta, încercând s-o schimbe. Giță vrea un trai mai bun pentru el și familia sa, vrea “să se pună pe picioare”, arendând pentru un timp hanul “Moara cu noroc”, situată în “locuri rele”. Ajuns aici, el prinde gustul banului, acceptă pentru a-și spoi avutul un pact de colaborare cu maleficul Lică Sămădăul, stăpânul neoficial al locurilor. Ghiță trăiește mereu dilema: ce să aleg – banul sau liniștea familiei. Alege banul, cel care-i va fi fatidic. Locul numit “Moara cu noroc”, se va dovedi unul fără de noroc, aici de-acum ea “macină” vieți.
Ioan Slavici ne-o sugerează referindu-se la crucile ce se află în fața morii. Prin tragedia familiei Ghiță, numărul lor crește.
Ioan Slavici are și meritul de-a demitiza așa-zisul mit al îmbogățirii rapide, fără eforturi deosebite. La Ioan Slavici, avem un alt tip de han decât la Mihai Sadoveanu în ciclul de nuvele “Hanu Ancuței”. Aici avem un șir de povestiri neîntrerupte. Le fac drumeții ce poposesc la han și, seara, în jurul focului, la o cană cu vin servită de frumoasa Ancuța (cea nouă), narează, căutând fiecare narator s-aducă în atenție o întâmplare cum nu s-a mai auzit.
Aceasta-i singura lor dilemă – cum vor impresiona ei auditoriul cu ceea ce le vor relata? Și fiecare iese din dilemă ușor pentru că toți drumeții-povestitori au trăit numeroase și diferite întâmplări, una mai captivantă decât cealaltă. Umorul este nelipsit din multe din cele 9 povestiri ale volumului. Spre exemplu, “Iapa lui Vodă”. Nelipsită este și plăcerea de a povesti a drumeților, dovezi ale harului de povestitor ce-l au la Mihail Sadoveanu moldovenii. Volumul “Hanu Ancuței” a fost și este mereu comparat cu “Decameronul” scriitorului italian Boccaccio, reprezentant de frunte al Umanismului de tip Renascentist, alături de Cervantes cu romanul “Don Quijote” și Francesco Petrarca și celebrul său volum de “Sonete”, dedicate primei sale iubiri – LAURA, pe care a întâlnit-o o singură dată și pentru care a dezvoltat o pasiune devenită “legendară prin trăinicia și puritatea ei”. Și-n volumul de “Sonete”, eul liric trăiește frecvent o dilemă fără răspuns: “De nu-i iubirea ceea ce simt – ce dar să fie?/ Și de-i iubire, spune-mi ce lucru e și nu-i?/ E rău? De ce de-atunci mi-i dulce chinul lui?/ E bun? De ce m-apasă și vrea să mă sfâșie?”
Există, în general, două tipuri ale eului poetic, pe care l-a definit întâia oară poetul simbolist francez Rimbaud – “eu este un altul!” Cine-i acel altul? El nu trebuie confundat cu autorul poeziei, ci el reprezintă o anumită formă a umanului – îndrăgostitul, nemulțumitul etc.
Când prin eul din poezie se exprimă sentimentele personale ale scriitorului – vorbim de eul empiric. La Petranca este prezent eul empiric, autorul retrăiește și nu poate uita fermecătorul chip adolescentin al Laurei pe care a văzut-o o singură dată, însă n-o va uita nicicând! Citind-ul pe umanistul Italian, vrând-nevrând m-am dus cu gândul la tragedia lui William Shakespeare “Romeo și Julieta”. Și aici avem dragoste la prima vedere a Julietei pentru Romeo și pe care nu-l poate uita, la care nu poate renunța, iar când acesta moare, se sinucide și ea!
Pilduitoare despre iubirea nemuritoare născută la prima vedere.
Așa ceva am întâlnit și în romanul lui Lev Tolstoi, “Anna Karenina”. Anna, o soție tânără de-o răpitoare frumusețe, este căsătorită de familie cu un om mai vârstnic, dar foarte bogat – Karenin. Într-o zi, coborând dintr-un tren, îl zărește pe contele Vronski, de care se va îndrăgosti fulgerător. Divorțează și se căsătorește cu Vronski. După un timp, acesta o neglijează tot mai mult, lăsând-o singură, preferând jocurile de noroc. Anna nu acceptă situația și se va sinucide, aruncându-se înaintea unui tren! Ea nu poate trăi fără iubire adevărată. Întrebat, Lev Tolstoi, de ce n-a oprit-o de la fatalul gest, acesta a spus – “am prins-o cu ambele mâini, dar n-am reușit să o opresc”! De aici putem spune ceva despre relația autor-personajele pe care le-a creat. Odată conturate, personajele, ele devin independente de autor, nu-l mai ascultă, își iau destinul în propriile mâini. Așa se-ntâmplă și cu toate creațiile literare. Odată publicate, ele nu mai aparțin autorului, ci celor care le citesc, ei sunt cei care le prelungesc existența. O carte necitită, practic, ea nu mai există!
Finalul romanului “Anna Karenina” îmi amintește și de cel al creației lui Marin Preda – “Cel mai iubit dintre pământeni”. Și protagonistul cărții, intelectualul Victor Petrini, rostește adevărul biblic – “Dacă dragoste nu e, nimic nu e!”
Concluzia? Sentimentul de dragoste, iubirea este cea care dă sens existenței noastre. Poetul Nichita Stănescu în poezia “Leoaică tânără, iubirea” sugerează tocmai ideea că aceasta este regina sentimentelor, cum leoaica este, în regnul ei, regina, este cea mai frumoasă, nemaivăzută și de nestăpânit.
Din moment ce ea ne-a cucerit, suntem “robii” ei. În absența ei, viața noastră nu are sens, este searbădă, suntem privați de cea mai mare bucurie.
• Fără să vrem, situația aceasta o consider extrem de actuală și în România zilelor noastre. Zilnic suntem informați de presa scrisă sau vorbită de crimele făcute cu sânge rece de către unul dintre iubiții părăsiți. Nici măcar o pedeapsă nu-i sperie. Și nu o fac doar oamenii de rând, ci chiar și unii membri din organele judecătorești. Un alt semn că azi în România nimeni nu se teme de nimeni. Un act de curaj, un act de disperare umană? Ucigașii nu au nici o dilemă înainte de a face gestul fatal! Oare chiar a ucis omenescul din noi tehnologia modernă, lumea modernă în care trăim? Nu mă pot dumiri, n-am găsit nici măcar măcar un argument logic.
• Medicii de la Spitalul “Sfântul Pantelimon” din București, considerat pe bună dreptate, “spitalul morții”, au avut o singură dilema – pe care pacienți să-i omoare (să-i “eutanasieze”) și pe care să-i lase să trăiască, considerând, motivând că “aceasta-i voia Domnului”. Cred că Ministerul Sănătății n-ar trebui să aibă nici o nedumerire în a stabili cine să fie dat afară și cine nu din cei care au fost în activitate în zilele când mai mulți oameni au fost omorâți cu bună știință. Se pare că această metodă, de-a dreptul barbară, este una de tradiție aici. De aceea, să nu se mire nimeni, de ce azi mulți medici nu acceptă să fie angajați ai Spitalului “Sfântul Pantelimon”. Este un meritoriu “vot de blam” pentru instituție. Cu alte cuvinte, putem spune că societatea a declarat unitatea “spitalul non grata”, iar personalul de aici, în frunte cu managerul de la ATI – “medici non grata”. Această expresie clasică literară se traduce – o persoană nedorită, exclusă din societate. Inițial expresia s-a utilizat în relațiile diplomatice și se referă la un reprezentant diplomatic care nu este acceptat pe un anumit teritoriu sau într-o localitate.
• Personaje dilematice întâlnim și în dramaturgia universală și națională. Un exemplu din perioada interbelică românească: comedia tragică “Domnișoara Nastasia”, autor George Mihail Zamfirescu. Personajul principal, Nastasia, este o tânără frumoasă, dar săracă. Ea trăiește în “Cartierul Veseliei”, o mahala bucureșteană. Este unica fiică a curelarului Ioan Sorcovă. Dorința ei este de-a părăsi acest mediu și de-a se muta în centru, scăpând de lumea interlopă. Visul ei îl vede împlinit căsătorindu-se cu un tânăr muncitor, Luca. Ea îl iubește sincer pe acesta. Dragostea lor este reciprocă. În același timp, de ea se îndrăgostește și Vulpașin, un tânăr bogat, dar pătimaș, spaima cartierului. Acesta o cere de soție pe Nastasia, dar acesta îl refuză. Atunci, Vulpașin îl omoară pe Luca. Fata știe că el este ucigașul. De aceea, pregătește un plan de răzbunare pe acesta. Ea găsește că unica metodă de răzbunare este să accepte căsătoria cu Vulpașin. Acceptă căsătoria cu el și îl minte că-l iubește, ca mai apoi, să se spânzure în ziua nunții.
Nastasia este tipul femeii care prin dragoste dorește să-și schimbe statutul social, mediul în care trăiește. Ea aspiră să trăiască mai bine și mai frumos. Nastasia este și ea un personaj dilematic – pe cine să aleagă dintre cei doi care-o iubesc – Luca și Vulpașin. Îl alege pe Luca, simbol al omului sincer, curat, harnic, cinstit, moral, în antiteză cu Vulpașin, un simbol evident al interlopilor. Deci, ea alege cinstea, moralitatea, în dauna unui om fără de lege morală în el!
• Personaje dilematice am întâlnit încă în Antichitatea greco-romană. Un exemplu tipic este capodopera dramaturgului Sofocle- “Antigona”. Antigona este fiica lui Oedip, regele Tebei. Ea are doi frați: Eteocle și Polinice. Amândoi au căzut în luptă, iar tronul Tebei este ocupat de Creon. Regele dispune sa se organizeze înhumarea lui Eteocle, apărătorul cetății. Pentru celălalt fiu, Polinice, cel care a venit cu oaste străină se ocupe cetatea, se interzice chiar și simpla înmormântare. Regele a ordonat ca celui care a luptat contra cetății să fie interzisă chiar și simpla înmormântare. Antigona știa de ordinul regelui, dar, cu toate acestea, îl încalcă, organizând cum cere tradiția înhumarea lui. Aflând, fără ezitare, regele o condamnă pe Antigona la moarte. Ea nu este temătoare în fața morții, o acceptă cu seninătate, văzând-o ca o modalitate de eliberare de suferință. Ea respectă legile străbune, pe acestea considerându-le mai importante decât un ordin al unui rege actual. Fiul regelui, Hemon, este logodnicul Antigonei. Respectând tradiția, Antigona îl înhumează pe fratele Polinice. Aflând aceasta pentru a împiedica o nouă moarte, o nouă suferință, regele o iartă și o eliberează pe Antigona. Soția lui Creon se sinucide, aruncând blesteme asupra trufașului și nechibzuitului ei soț.
Acest personaj este unul deosebit de complex. Înainte de toate, este un simbol al curajului feminin, al sincerității, al respectului pentru tradiția strămoșească, pe care nu-și permite să n-o încalce indiferent ce consecințe ar avea pentru aceasta.
Există și în literatura noastră exemple asemeni celei pe care îl reprezintă Antigona. Un exemplu, nuvela “Duios, Anastasia trecea”, al lui Dumitru Radu Popescu. Anastasia este o tânără învățătoare într-o localitate situată aproape de granița noastră cu Serbia. Suntem în plin război mondial. Un sârb, care a trecut granița în România, este împușcat. Autoritățile au decis ca cel ucis să nu fie înhumat, considerându-l trădător de țară. Se ordonă de către autorități ca cel care nu va respecta ordinul, să fie și el omorât. Anastasia știe ordinul, dar, cu toate acesta, ea îl înhumează creștinește pe sârb. Acceptând pedeapsa pe care o recunoaște, se predă singură autorităților și va fi pedepsită cu o moarte de a dreptul cumplită. Acțiunea are loc în 1944. Este prezentată lupta partizanilor sârbi împotriva armatei hitleriste. Cu toată opozițiile autorităților, Anastasia îl înhumează pe sârb, suportând consecințele. Ea își duce planul la bun sfârșit. În noaptea următoare, oamenii primarului o ucid, aruncând-o într-un closet.
• Scriitorul Titus Popovici, autor al romanelor de mare succes la apariție – “Setea” și “Străinul”, a publicat și o nuvelă intitulată “Moartea lui Ipu”. Titlul nuvelei nu are nicio legătură cu localitatea sălăjeană cu cel mai scurt nume din țară, IP. IPU este numele personajului principal al nuvelei. Ea s-a filmat cu titlul “Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”. În rolul principal, nemuritorul actor Amza Pellea. Publicată în 1970, nuvela debutează prin ochii unui copil de 14 ani, evenimentele petrecute timp de o zi și o noapte într-un sat din vestul țării. După 23 august 1944 și la puțin înaintea venirii armatei române, un soldat german din trupele în retragere este găsit ucis pe un câmp din apropiere. Comandantul german anunță personajele importante ale comunei, printre care primarul, preotul, notarul etc., că vor fi executate dacă făptașul nu se predă. Cuprinși de panică, aceștia încearcă să-l convingă pe Ciupe Teodor (IPU), un bătrân “sărac cu duhul”, să ia vina asupra lui. Ipu acceptă, cu câteva condiții modeste. Din marginalizat și privit cu dispreț, Ipu devine prima personalitate a comunității, mai-marii locului făcând tot posibilul să îi îndeplinească orice dorință. Peste noapte, satul este eliberat de armata română, iar angajamentul nu mai este valabil, astfel încât IPU recade în dizgrația ipocritei “elite” sătești. Nu mai este executat. Dar, moare metaforic, ucis de mizeria morală a celor care ar fi trebuit să fie liderii și înțelepții comunității. Nuvela a fost ecranizată în 1972 cu titlul: “Atunci i-am condamnat pe toți la moarte”. Tema nuvelei o constituie războiul, eveniment dramatic care declanșează situații tragice și absurde în același timp. Punctul de plecare al nuvelei îl reprezintă o întâmplare în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, într-un sat transilvănean unde este ucis un soldat german. Între timp, nemții fug din sat. Povestitorul este un copil orfan din sat, bun prieten al lui Ipu este, de fapt, cel vinovat de uciderea soldatul german. Sfârșitul nuvelei este de-a dreptul grotesc. Ipu îmbrăcat în cel mai frumos costum al său, plânge pentru că odată cu salvarea de la moarte i s-a năruit ultima șansă de a fi considerat om.
Dilema nuvelei o trăiesc autoritățile satului transilvănean. Ele nu știu ce soluție să aleagă pentru a scăpa cu viață. Ieșirea din dilemă este sacrificarea lui Ipu ca ei să poată trăi. Titus Popovici abordează aici o problemă existențială esențială – cine ne dă dreptul de a lua viața cuiva pentru a-ți salva propria viață? Gestul lor este de a dreptul inuman, de aceea Ipu, în final, îi condamnă pe toți la moarte pentru că nimeni și nimic nu le-a dat dreptul de a-i lua viața lui, una ce nu se poate împrumuta altora pentru ca ei să se salveze.
• În zilele noastre cetățenii au mereu nedumeriri. Spre exemplu, șimleuanii sunt nedumeriți când nu știu dinainte ce gânduri și ce fapte îl preocupă pe edilul său, Mihai Cristian Lazăr. Au aflat că actualmente se lucrează în trei locuri la amenajarea a trei noi parcuri, printre care în Cartierul “Gheorghe Lazăr”, pe locul unde pe vremuri funcționa un club, iar recent o piață. De asemenea, se reabilitează parcul de la Spitalul Orășenesc „prof. univ. dr. Ioan Pușcaș”, unde a existat de demult un teren de tenis, o piscină și alte locuri de agrement.
Aceste nedumeriri ale șimleuanilor sunt plăcute, întrucât răspunsul la ele îi bucură pe toți cei de bună credință, mai puțin, poate, pe cei puțini aflați în opoziție. Ei nefiind la putere, nu se pot bucura cu adevărat pentru că primarul nu-i de-al lor. Rivalitatea în politică este, de multe ori, de a dreptul hidoasă ce “acrește” sufletul unor opozanți. La ce le foloseste, aceasta-i nedumerirea mea cotidiană!
• O nedumerire simplă a multora de ce necredincioșii se bucură cu prilejul sărbătorilor religioase, profitând fără nerușinare de bunătățile ce le oferă creștinii tuturor.
• Oare în lumea de azi cine/ce predomină în viața cetățenilor – dilemele sau nedumeririle. Mă întreb mereu aceasta ținând cont că circulația informațiilor despre ce se întâmplă în România se poate afla și de la mass-media. Eu cred că predomină autoritar nedumeririle. Ele sunt mai ușor de elucidat decât dilemele ce propun mai multe variante de răspuns la o problemă, iar alegerea variantei pe plac este mai dificil de ales. Este doar o simplă părere, nu-i o opinie!

profesor Octavian Guțu,
Șimleu Silvaniei