Războiul nu rezolvă nimic, niciodată

Cornel Codiţă

Nouă sute de zile şi nopţi de distrugere, oameni aruncaţi brutal în braţele morţii de stăpânii statelor moderne, adevăraţi proprietari de sclavi cu drept de viaţă şi de moarte asupra supuşilor lor. Mii, sute de mii de suflete lovite de o soartă care se exprimă prin suflul ucigaş al bombelor, obuzelor, al rachetelor şi dronelor, adevărate „minuni” tehnologice perfecţionate de înflorirea fără precedent a geniului ştiinţific al ultimelor două secole. Oameni, gospodării, comunităţi întregi bejenite, milioane de fire de viaţă rupte, aruncate în voia sorţii, la cheremeul întâmplării şi al unui viitor incontrolabil. Iată „pohta ce-a pohtit” puterea câtorva oameni toropiţi de delirul propriei măriri, bântuiţi de resentimente, spaime şi obsesii născute din cine ştie ce complexe şi traume ale vieţii personale, îmbătaţi de mirosul sângelui şi de patima războiului.
Încercarea de a „raţionaliza” acest dezastru numit război este tot atât de veche ca războiul însuşi. Nu întâmplător. Este nevoie de o explicaţie cât de cât „raţională” pentru furtuna năpustită asupra lumii. Oricât de firavă, dar să fie măcar o încercare de a explica. Oamenii pot face faţă nenorocirii, dacă se pot sprijini pe un ciot de raţionalitate care sugerează rădăcina, motivaţia, sursa, cauza din care războiul a izvorât. Altminteri, oamenii fie devin inerţi, fie se răscoală împotriva celor care au pornit furtuna. În ambele cazuri, sclavii sunt nişte scalvi neproductivi şi ameninţă cu ruina pe stăpânii lor. Nu e de mirare că explicaţiile, raţionalizările războiului sunt fabricate şi răspândite dinspre palatele stăpânilor. Aşa au stat lucrurile şi la „Războiul Troiei”, aşa stau şi azi în Războiul Rusiei contra Ucrainei. Aşa au stat dintotdeauna.
Cea mai bătută cale a „raţionalizării” războiului este cea care sugerează cercetarea, descoperirea, decopertarea şi analiza aşa ziselor „cauze ale războiului”. Dintr-o dată, întregul tablou capătă coerenţă. Trimite la ceva aflat dincolo de deciziile curente ale decidenţilor politici. La un fel de „autoritate” implacabilă, căreia nu poţi să i te împotriveşti, căreia nu poţi să îi reproşezi nimic. Acesta este felul ei de a fi. Implacabilă şi auto-realizantă. Un fel de maşinărie care se mişcă singură, peste şi dincolo de puterile oamenilor, fie ei şi cei mai importanţi oameni ai puterii. Nu vă uitaţi că Menelau şi-a pus în joc ambiţia şi, ca să îşi spele „onoarea nereperată” de fuga nevestisii cu primul făt frumos poposit la curtea ei, a hotărât că distrugerea Troiei este singura cale de urmat. Nu, aceasta este doar partea umană a povestirii. Homer are grijă să ne spună pe îndelete că sarabanda războiului împotriva Troiei o fost hotărâtă în altă parte, de puteri în faţa cărora oamenii sunt neputincioşi. În Cer s-a hotărât războiul, în iţele gâlcevei dintre Afrodita, Hera şi Atena. Mărul „otrăvit” a fost servit de data aceasta nu de un şarpe, ci de Eris, zeiţa discordiei, mânioasă că a fost omisă de pe lista invitaţilor la nunta lui Peleus cu Thetis. Astăzi, nu mai urcăm cu gândul până la ceruri, pentru a găsi „cauzele războaielor”. De la Hegel încoace am fost dresaţi să credem că trebuie să le căutăm în sacul fără fund al „Istoriei”. Acolo, cine caută cu suficientă osârdie, găseşte. Orice motiv, orice circumstanţă, orice fapt poate juca rol de explicaţie pentru declanşarea războiului, pentru perpetuarea lui până la ultimele consecinţe. Care sunt ultimele consecinţe? Distrugerea totală a potrivnicului, a cetăţii, a întregului stat. Germania celui de al Treilea Reich nu a fost doar înfrântă, ci distrusă complet. Ştearsă de pe suprafaţa pământului. În locul ei a fost constituit un alt stat!
Cel de al doilea drum bătătorit al încercărilor de a raţionaliza războiul are ca sursă ideea soluţiei. Există o problemă, de regulă sub forma unui contencios, între două sau mai multe state, iar calea de a soluţiona problema este războiul. Vedeţi dumneavoastră, Împăratul Verde râvneşte la pământurile şi bogăţiile din ţinuturile Împăratului Roşu. Ba o mai vrea şi pe fata lui de soţie. „Vreo problemă Gicule?” Da! Ei, atunci se porneşte împăratul V cu oştile sale împotriva megieşului şi cine câştigă bătălia cea mai importantă, acela ia totul. Aparent, unde este o problemă, războiul aduce şi soluţia, mai ales când este vorba de a acapara bunuri, pământuri, sclavi, supuşi, avuţii şi glorie. Da, dar doar aparent! Şi ştiţi de ce? Pentru că, de regulă, una dintre părţi sau chiar amândouă devin repede nemulţumite cu rezultatele războiului. Şi, la prima generaţie, cineva se mobilizează pentru a pune la cale un alt război, care să „repare” greşelile celui care l-a precedat. Al doilea măcel mondial este exemplul clasic al acestei secvenţe. Hitler a pornit cel de-al doilea război mondial, ne-a spus până la saţietate propaganda lui Gobels, pentru a „repara” greşelile şi nedreptăţile istorice făcute Germaniei prin tratatele încheiate la sfârşitul primului măcel mondial. Ungaria umblă şi azi în politica ei oficială, după rectificarea aceloraşi Tratate!! La fel face şi Putin: vrea să rectifice greşelile istorice care au dus la prăbuşirea imperiului sovietic. Peste tot unde ravagiile războiului se dezlănţuie, propaganda vorbeşte despre problemele care trebuia neapărat să fie rezolvate, iar altă cale nu era, decât războiul. O minciună mai mare decât secolul!
Războiul din Ucraina nu are de soluţionat şi nu poate soluţiona nici un fel de problemă. Mai ales când aşa zisele probleme reprezintă doar o creaţie artificială a unui regim criminal, servind încercarea nătângă de a „raţionaliza” decizii şi comportamente radical ilegale, iraţionale şi iresponsabile.

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro

2 Thoughts to “Războiul nu rezolvă nimic, niciodată”

  1. […] rupte, aruncate în voia sorţii, la cheremeul întâmplării… Articolul Războiul nu rezolvă nimic, niciodată apare prima dată în Magazin Sălăjean. Citeste mai […]

  2. Anonim

    În concluzie, nato greșește atunci când ațăță focul războiului din Ucraina. Așa zic și eu !

Leave a Comment