Mari emoţii „naţionale” a produs ştirea că nişte oameni de ştiinţă francezi au numit un dinozaur recent descoperit „dinozaurul ţigan”. Asta pentru că, zic ei, seamănă cu „verii lui din România”. Dacă e să luăm „dinozaurii pitici”, care ar fi trăit şi pe plaiurile pălincii de prune, nu ştiu dacă erau „veri” cu „titanozaurii” francezi. Şi apoi, parcă nici nu contează, am fost şi rămânem amărâţi: n-avem parte nici măcar de nişte dinozauri ca lumea. Nici măcar ăia politici nu sunt decât caricaturi ai monştrilor de odinioară… Stăm „bine”, în schimb, la capacitatea de a ne plânge tot timpul şi de a ne simţi „insultaţi”. La scara „istoriei mari”, destul de probabil, nu contăm.
„Dinozaurul” Zeus s-a întors la Muzeul Cotroceni. După imensul tămbălău al referendumului. Porcăriile vor continua: începe campania electorală pentru alegerile parlamentare. Sus inima, români!
Spuneam, cândva, că România mea nu (mai) seamănă cu a voastră. Pentru că nu (mai) există. România ideală? Poate. Patria supremă? Probabil. „Divagaţiile” lui Cioran, de la 24 de ani, prinse în „Schimbarea la faţă a României”, se încheie cam aşa: „De nu vom trăi apocaliptic destinul acestei ţări (România, n.m.), de nu vom pune febră şi pasiune de sfârşit în începuturile noastre, suntem pierduţi şi nu ne mai rămâne decât să ne recâştigăm umbrele trecutului nostru”. Nu ne-am recâştigat „umbrele trecutului nostru”. Suntem pierduţi. De mult. Pierduţi. Şi fără busolă. Apartenenţa la structuri internaţionale – necesare oare din perspectiva supravieţuirii ori inevitabile? – nu reprezintă o busolă. Am ajuns o adunătură flămândă şi isterică de sclavi ai necesităţilor materiale. Nu avem „organ” apocaliptic. Sau nu îl (mai) vedem acolo unde s-a ascuns. Oare în Biserică?… Să nu ne mirăm, aşadar, de aproape nimic ce ţine de destinul scumpei noastre patrii. Nici măcar posibile glume precum „dinozaurul mişto” nu ne pot scoate din „zona” „fatalismelor”. Şi dacă ar fi aşa, nu cred că bancurile ne mai pot face să râdem sănătos. Pentru că (ne) plângem prea des. Cu capul în pământ. De parcă ne-ar fi ruşine că trăim pe aceste „plaiuri binecuvântate”…
Daniel Sauca
