Cele cinci reguli

Cornel Codiţă

Am dat peste ele învăţând de la alţii cum şi cu ce etaloane îşi măsoară conducătorii. Mai precis, perfomanţa reală, capacitatea dovedită de a conduce, de a face faţă cerinţelor, temelor şi provocărilor inevitabile. Exerciţiul de astăzi constă în a aplica aceleaşi principii, criterii şi la noi. Poate mai învăţăm câte ceva, poate înţelegem un pic mai mult cum şi de unde ni se trag belelele care curg valuri peste capetele noastre, stârnite nu de cine ştie ce vitregii ale soartei şi istoriei, ci de precaritatea falimentară a modului în care gândesc şi decid cei ajunşi responsabili pentru gestiunea „problemelor cetăţii”.

Regula 1. Mai întâi fii clar şi pe urmă „deştept”
Povestea ţine de două tărâmuri. Întâi de cel al judecăţii proprii şi pe urmă de cel al comunicării. În primă instanţă se cere ca orice plan, decizie, linie de acţiune, cu atât mai mult atunci când au consecinţe multiple, complexe care se revelează în secvenţe temporale lungi, cum este cazul mai tuturor celor care vor să „modeleze”, să influenţeze şi să determine aspecte sociale structurale, să fie fondate pe o judecată clară, simplă, pertinentă, care poate fi supusă verificării, logice şi acţionale. Dacă în capul decidentului şi/sau în capetele celor care, colectiv, au „născut” o soluţie există largi zone de confuzie, ambiguitate, lipstă de acoperire a unor aspecte esenţiale ale temei date spre rezolvare, atunci rezultatul este mereu acelaşi: dezastru. Ineficienţă a soluţiei în raport cu problema dată, costuri neperformante de resurse şi timp ca să poată fi traspusă pe teren şi, nu de puţine ori, imposibilitatea practică de a folosi soluţia respectivă. Pe scurt, istoria de trei decenii a modului în care se legiferează în România, se iau decizii strategice şi se aştern la lucru „harnicii” noştri politicieni şi administratori ai spaţiului public. Este motivul, spre exemplu, al practicii dezastruoase care dintr-o excepţie a făcut regulă fără excepţii, aceea de adăuga la orice lege o altă lege numită „norme de aplicare”, fără de care textul primar nu este operabil. Legal!!! O declaraţie publică şi apăsată de prostie şi neputinţă pe tărâmul legiferării. A pune această trăsătură doar pe umerii slabi ai actualei coaliţii de guvernare ar fi o uriaşă nedreptate, desigur. Celălalt aspect al temei este comunicarea. Dacă ai un mesaj de transmis şi vrei să ajungă la destinar, atunci prima şi cea mai importantă regulă este ca el să fie clar. Ceea ce simplifică operaţiunea de „decodare” a mesajului la receptor, asigură transferul de sens rapid şi cu minim de pierderi. Matematic! La noi, ambiguitatea comunicării prevalează. Important, prioritar, în mintea celor care comunică este ca oficialul cu pricina să pară „deştept” şi să arate câtă complexitate acoperă. Mă rog, atunci când nu debitează prostii fără nici un sens, ca de exemplu în propoziţa cu pretenţii de sentinţă a premierului în exerciţiu care, mai zilele trecute, ne anunţa rituos că „România nu îşi mai permite privilegii”. Contextul era dezbaterea privind eliminarea prin lege a privilegiilor dobândite la pensii şi salarii de unii dintre aleşii neamurilor! Contextul însă nu scuteşte propoziţia cu pricina de vina unei ambiguităţi care face din ea o prostie spusă cu ştaif. Dacă puneai la locul lui subiectul real, gaşca profitorilor care s-au perindat cândva prin Parlament sau prin înalte funcţii din justiţie, totul era OK. Dacă, însă, faci România subiect, propoziţia nu mai are nici un sens. Ce, nu îşi permite România să acorde sau să primească privilegii? Despre ce fel de privilegii este vorba şi cui să fie acordate sau retrase? De ce şi pe ce bază şi-a permis până acum să le acorde? Ce şi când s-a schimbat că nu mai poate continua…. şi aşa mai departe, întrebări peste întrebări care nu fac altceva decât să scoată la lumină ambiguitatea insolubilă care face din propoziţia respectivă o nucă goală de miez.

Regula 2. Călăreţul formează roibul şi nu invers.
Mă rog, se poate şi invers, dar rezultatul inevitabil este că, mai devreme sau mai târziu, călăreţul va da cu nasul în ţărână. În cazul înalţilor noştri decidenţi politici, roibul lor ar trebui să fie „administraţia publică”. O armată de oameni dedicaţi profesional funcţiei publice, şcoliţi ca atare, bine încorsetaţi de legi şi reguli de exercitare a atribuţiilor, suficient de bine răsplătiţi financiar astfel încât să nu existe din capul locului fluctuaţii rapide şi masive de personal. De trei decenii se tot discută necesitatea alcătuirii şi formării acestei „unelte” esenţiale de care depind rezultatele oricărei guvernări. De trei zeci de ani România este incapabilă să articuleze o soluţie care să ducă la acest rezultat. Consecinţa este aceea că politicienii noştri încalecă, de fiecare dată, o mârţoagă răpciugoasă care abia îşi mişcă picioarele, preocupată înainte de orice şi cel mai adesea doar de modul în care să îşi asigure „tainul” pentru zilele albe de mâine, poimâine şi, pentru unii, de peste trei generaţii!!!

Regula 3. Dacă nu poţi reteza mâna care te ameninţă, atunci strânge-o prieteneşte.
Formularea vine pe un traseu care ne leagă de cultura chineză. Ea există însă şi în formule europene, „locale”. Englezii spun, spre exemplu, „Dacă nu poţi să îi înfrângi, atunci fă-te prieten cu ei”, iar noi şi alţii din jurul nostru zicem că te poţi face frate şi cu dracu, ca să treci puntea. Lecţia aceasta este, de departe, singura pe care politica din România o ştie şi o aplică cu „sfinţenie”. PNL se face frate cu PSD, Iohannis se făcu întâi frate cu Dragnea, iar mai acum şi cu Ciolacu, Curtea Consituţională s-a făcut frate şi cu Băsescu şi cu Iliescu, când a trebuit să treacă ăia câte o punte mai îngustă etc.

Regula 4. „Nimicul” nu se poate comunica.
Dacă mă întrebaţi pe mine, însă, în ansamblu şi pe toată durata ultimilor vreo 80 de ani de guvernare în România, totalitară, înainte de 1989 ori pseudo-democratică, după ambiţia de căpătâi a celor care ne-au „condus” a fost aceea de a comunica „Nimic”. Nu ca un joc în sine, lipsit de miză şi de consecinţe, ci ca forma cea mai perversă de manipulare a „prostimii”. Adică a noastră a celor care, teoretic, cel puţin din 89 încoace, avem datoria şi instrumentele legal-instituţionale pentru a ţine răzpunzători de faptele lor, de consecinţele acestora, pe cei care au ajuns să deţină cele mai înalte funcţii publice. Evident, nu o facem, în orice caz niciodată eficient. A comunica „nimic” a devenit astfel echivalent cu a comunica minciuni peste minciuni, a sfida bunul simţ al celui căruia i te adresezi prin comunicarea publică, a face din alb negru şi din toate ceva cât mai gri, indecernabil, indescifrabil. A comunica „nimic” a devenit instrumentul predilect pentru „prostirea proştilor” 24/7/365.

Regula 5. Cei săraci cu duhul vor moşteni Pământul, dar nu şi bogăţiile lui.
Construcţia, cu vădite valenţe iconoclaste, este construită pe o experienţă socială şi economică reală, practică. Cea din America, unde „băieţii deştepţi”, ai lor desigur, au separat prin lege la un moment dat dreptul de proprietate asupra pământului de dreptul de proprietate asupra resurselor lui. Aşa s-au îmbogăţit alţii decât cei care au deţinut iniţial drepturile asupra terenurilor în America. Nu o spun eu, a spus-o unul dintre ei, Paul Getty. Mai general, pricipiul trimite la o temă care pune în răspăr politica, puterea cu morala. Reformulat, el avertizează asupra faptului că „cei puternici nu joacă după reguli, ci se joacă cu regulile”. Ceea ce în România se vede cu ochiul liber şi de pe Lună!

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro