Nedumeriri şi dileme, teme în poezia română

Atât nedumeririle, cât și dilemele sunt teme general-umane, nu numai în poezie, ci în toate cele trei genuri literare.

În România, cele trei teme literare sunt prezente încă în folclorul literar, cel care precede literatura cultă. Și astăzi, îndeosebi în cântecele populare autentice, ele sunt omniprezente. Dau trei secvențe dintre cele prețuite de mine, menționând și interpreții care le-au lansat: „Spune, mândro, de ce luna,/ Când s-ascunde după nori,/ Stă acolo și se uită/ Și ne vede doar pe noi?” (Regretatul DRĂGAN MUNTEAN); „Oare ce-i mai important în viață?/ Bani, dragoste sau noroc?” (MIRELA PETREAN); „Mărie, Mărie,/ Ia să-mi spui tu mie/ Care foare-nfloare/ Noaptea pe răcoare/ Luna când apare?” (MARIANA DEAC și IONUȚ FULEA).

În poezia cultă, nedumeririle și dilemele sunt printre subiectele preferate ale creatorilor, începând cu familia Văcărești, membrii ei fiind primii noștri poeți culți. Spre exemplu, IENĂCHIȚĂ VĂCĂRESCU a compus poezia „Într-o grădină”, în care eul liric este în ipostaza omului aflat într-o dilemă erotică: „Într-o grădină,/ Lâng-o tulpină,/ Zării o floare, ca o lumină.// S-o tai, se strică!/ S-o las, mi-e frică/ Că vine altul și mi-o ridică.”

Stimate cititor, te rog să nu uiți că avem un text aparținând „dimineții” genului liric în literatura noastră. E vorba de perioada premodernă (1780-1830) din istoria literaturii române! În etapa modernă (1830-1860), vom avea un alt nivel stilistic și prozodic. De pildă, în binecunoscuta creație „Umbra lui Mircea. La Cozia”, autorul, GRIGORE ALEXANDRESCU, dă expresie artistică nedumeririi: „Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute,/ Și puternici legioane pe-a ta margine-ai privit,/ Virtuți mari, fapte cumplite îți sunt ție cunoscute,/ Cine oar’ poate să fie omul care te-a-ngrozit?”.

Ajunși în perioada marilor clasici (1870-1890), îl vom avea pe MIHAI EMINESCU, cel căruia filozoful CONSTANTIN NOICA i-a dat și un supranume – „Omul deplin al culturii românești”. În antumele eminesciene, nedumeririle și dilemele sunt teme recurente. Am optat pentru a ilustra tema articolului meu o pilduitoare secvență poetică din poemul „Scrisoarea I”, în care poetul este un motivat om dilematic, dar, deopotrivă, și unul nedumerit: „Pe când luna străluceşte peste-a tomurilor bracuri,/ Într-o clipă-l poartă gândul îndărăt cu mii de veacuri,/ La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,/ Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,/ Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…/Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns./ Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?/ N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,/ Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază… „.

Din motive de spațiu tipografic, eludez perioada 1890-1918, una densă și ea în valori literare, acum născându-se și la noi curentul simbolist.

Interbelicul (1918-1944) este cea mai valoroasă epocă din istoria literaturii române! Acum, prin amfitrionul revistei și cenaclului „Sburătorul”, criticul literar și scriitorul EUGEN LOVINESCU, s-a promovat la noi literatura cu adevărat aparținătoare curentului literar numit modernism. El a debutat atât de vijelios, încât putem distinge în acesta două mari direcții: Una de prim-plan, adică cea a autenticului modernism, reprezentată de LUCIAN BLAGA, TUDOR ARGHEZI, ION BARBU, GEORGE BACOVIA etc.; a doua direcție, una extremistă, a fost cea a curentului avangardist, prolific în reviste și prin autori, dar dintre a căror nume memoria istoriei literare nu a reținut vreunul. Din metaforicele volume ale celui născut într-un sat ce poartă în nume „sunetele lacrimei” (Lancrăm) și care, prin „Nebănuitele trepte” ale creației sale, va fi pentru mulți creatori de frumos poetic o adevărată „mirabilă sămânță”, voi cita doar din arta sa poetică: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii.” În acest text programatic, cel care până la 4 ani a fost „mut ca o lebădă”, se autodefinește ca un creator menit să prolifice a lumii taine, deci cele generatoare de nedumeriri și dileme existențiale: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină -/ şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna/ nu micşorează, ci tremurătoare/ măreşte şi mai tare taina nopţii,/aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare” (LUCIAN BLAGA).

TUDOR ARGHEZI, cel care ne-a lăsat la trecerea în lumea în care există fie doar bucurii (Raiul), fie numai chin și suferință (Iadul), ne-a lăsat drept moștenire „doar un nume adunat pe-o carte”, în care toată viața a potrivit cuvinte. Acest scriitor n-a împărtășit credința biblică – „crede și nu cerceta”. De aceea, toată viața a căutat, printre multe altele, două certitudini: există sau nu există Dumnezeu și ce sens are iubirea pentru un om. De ce l-a căutat pe Dumnezeu, deși a petrecut un timp și-ntrun lăcaș sfânt (-mănăstirea), el, totuși, a vrut să aibă o certitudine concretă a acestuia: „vreau să te pipăi și să urlu: ESTE!”. N-a găsit dovada căutată, a rămas tot nedumerit, precum se destăinuie într-un psalm: „Încerc de-o viață lungă, să stăm un ceas la sfat,/ Dar te-ai ascuns de mine de cum m-am arătat!” Arghezi n-a găsit nici sensul iubirii, precum a reușit NICHITA STĂNESCU prin volumul „Sensul iubirii”. În schimb, a găsit în „bube, mucegaiuri și noroi” , „frumuseți și prețuri noi”. Poezia „De-abia plecaseși” dă expresie la ceea ce n-a găsit autorul „Flori de mucegai” în iubire, în „rostul ei”: „De abia plecaseși. Te-am rugat să pleci./ … / Voiam să pleci, voiam să pleci, voiam să și rămâi/ … / De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?”.

Nedumerire sau dilemă? După 1944, până în 1960, în poezia noastră s-a „instalat” autoritar realismul-socialist, acesta promovând, fără excepții, doar „poezia fără poezie”. Este cea pe care au scris-o MIHAI BENIUC, MARIA BANUȘ, VICTOR TULBURE ș.a.m.d. În ode superlative, cântau noua societate și, bineînțeles, partidul conducător. Acesta era omniprezent, „partidul e-n toate și-n inima mea”, se mândrește un poet. Din aceste ode, colaj de lozinci patriotarde, lipsea tocmai esența poeziei – sufletul omenesc, simțirea umană!

Dezghețul ideologic, dar și artistic a început în 1960, când se va naște un curent literar novator – neomodernismul! Reprezentanții lui – NICHITA STĂNESCU, MARIN SORESCU, ANA BLANDIANA, CONSTANȚA BUZEA, ADRIAN PĂUNESCU, IOAN ALEXANDRU – reînnodând legătura dintre nou și tradiția lirică interbelică, „Buzduganul noiii generații” (apud Eugen Simion) a fost autorul „Primelor iubiri”, prin care a declanșat „Lupta cu inerția” în poezia postbelică. (NICOLAE LABIȘ). „Stindardul” noii direcții din poezia acestei adevărate „generații de aur” a fost NICHITA STĂNESCU, poetul ce-a inventat „Necuvintele” și care, după ce și-a format „O viziune a sentimentelor”, ne-a dezvăluit și nouă „Sensul iubirii”. Nichita Stănescu, „îngerul blond”, după ce a câștigat „Dreptul la timp” și-a ajuns „Roșu vertical”, a mărturisit că „Limba română e patria mea!” și „Locuiește în poezie”. Cu toate că în prima tinerețe a descoperit „Sensul iubirii”, trăind viața doar în și pentru poezie, ajunge să se întrebe nedumerit, precum un adolescent ajuns la „vârsta de aur a dragostei”, de ce o fi iubit femeia, când pentru el a existat doar o singură iubire – poezia, în care a trăit și pentru care iubire a și murit: „De ce te-oi fi iubind, femeie visătoare,/ Care mi te-ncolăceşti ca un fum, ca o viţă-de-vie/ În jurul pieptului, în jurul tâmplelor,/ Mereu fragedă, mereu unduitoare?”.

MARIN SORESCU s-a născut „singur printre poeți”, dar curios ce mai fac oamenii pe pământ. După ce-i întreabă, preferă să nu le afle răspunsul, alegând să ducă o viață plină de nedumiriri sau dileme: „Am zărit lumină pe pământ,/ Şi m-am născut şi eu/ Să văd ce mai faceţi./ Sănătoşi? Voinici?/ Cum o mai duceţi cu fericirea? / Mulţumesc, nu-mi răspundeţi./ Nu am timp de răspunsuri,/ Abia dacă am timp să pun întrebări./ Dar îmi place aici!”

ADRIAN PĂUNESCU, cel care a călătorit de la Bârca la Viena, a scris peste 300.000 de versuri, depășind cea mai întinsă epopee a lumii „Mahabharata” (215.000 de versuri), ne-a îndemnat – „Iubiți-vă pe tunuri”, având la voi „Manifest pentru mileniul trei”, dar și „Poezii de până azi”. A avut și „Poezii cenzurate”, chiar dacă s-a simțit „Un om liber” pentru a ne spune care-i „Repetabila povară” și cum să rostim „Rugă pentru părinți”. „Totuși iubirea” nu l-a învățat câte vieți i-ar fi trebuit să poată cânta persoana iubită:

„Totuşi,/ Te-ai întrebat tu/ Câte vieţi/ Îmi mai trebuie/ Ca să ţi se întâmple/ Un miracol/ Cum e acesta,/ Să mai ajungi/ Vreodată eroină,/ În cărţi de poeme,/ Lângă Euridice,/ Lângă Laura,/ Lângă Veronica?/ Te-ai întrebat, Maria?”.

ANA BLANDIANA, deși s-a născut la „persoana întâia plural”, a știut ce-nseamnă „Călcâiul vulnerabil”,precum și „A treia taină” pe care a cântat-o în „50 de poeme”, până când a ajuns la „Somnul din somn”, în care s-a aflat „La cules de îngeri”, pentru a ști cum se va simți „În dimineața de după moarte”, când va putea crea „Variațiuni pe o temă dată”. Ea se va întreba, chiar și atunci, nedumerită: „Şi vom rămâne în eternitate/ La fel de tineri cum suntem acum/ Când miezul morţii-n turnul tâmplei bate/ Plecând pleoape roşii pe gropi adânci, cu scrum?// Vom fi şi-n moarte tot uşor de neînfrânți?” Îndoiala, nedumerirea ei este neîntemeiată. De ce? Pentru că marea iubire, prima și singura din viața ei, a fost Romulus Rusan, cel ce-a scris cartea de mare succes „America ogarului cenușiu”. Cred că prin „Memorialul durerii”, acest cuplu familial se va întâlni și vor continua să ne spună și post-mortem ce-nseamnă, de fapt, a te considera un bun român! Pentru autorul acestui excurs, excesiv de lung, versurile ce-mi „inundă” sufletul sunt păunescienele: „Unde-au fost românii,/ Când a fost ucis Viteazul?” Încă, nimeni nu i-a răspuns convingător lui ADRIAN PĂUNESCU pentru că s-au preocupat să spună că el a fost „poet de curte”! O nedumerire personală: câți profesori de română i-au învățat pe elevi în 12 ani de școală atâtea versuri ce creionează sufletul românesc cât a făcut-o el? Criticii literari evaluează, de obicei, un poet după viziunea sa și forma stilistică în care o îmbracă. Noi, cititorii de rând, prețuim creațiile poetice ce ne „traduc” în cuvinte sentimentele pe care le avem. De aceea, Păunescu este, pentru mulți, poet de suflet românesc, fără a fi și naționalist. De-ar fi să aleg o etapă din existența mea pe care o consider „de aur” în formarea mea spirituală, aș numi-o, fără ezitare, cea din anii 1964-1969, când am fost student al Filologiei clujene. Atunci, Clujul se putea declara „Capitala culturii românești”. Printre multe altele, și prin revista studenților „ECHINOX”, prin care ei au renăscut poezia românească. Cum? Prin autori ce vor deveni nume în literatura noastră: DINU FLĂMÂND, ADRIAN POPESCU, ION MIRCEA, EUGEN URICARU, ADRIAN PAPAHAGI, NICOLAE PRELIPCEANU, HORIA BĂDESCU…

În acești ani, am avut în căminul „AVRAM IANCU” un coleg sărac și la fără frecvență, tot la filologie. Numele lui, TEOFIL RĂCHIȚEANU. N-avea nimic decât mintea și sufletul curate precum aerul munților Apuseni! După absolvire, s-a retras în zona pe care eu o numesc metaforic „Patria mamă”. A renunțat la a fi dascăl. A rămas cantonat în universul infinit al poeziei. Retrăgându-se în „imperiul munților” asemeni lui Avram Iancu, s-a declarat „ÎMPĂRATUL MUNȚILOR”, dar, zic eu, și al „SINGURĂTĂȚII”. Reproduc o poezie a sa, prin care dă un răspuns tuturor calor ce se întreabă – DRAGOSTEA DE UNDE VINE? Poartă titlul „DRAGOSTEA DIN CE SE FACE?”. Textul ei: „Din păreri de vină-ncoace,/ Din voia sprîncenelor,/ Din tremurul genelor,/ Din linu-nserărilor,/ Din alenea norilor,/Din privitul în răspăr,/ Din taina florii de măr,/ Din ce vrei, din ce nu vrei,/Din taina florii de tei,/ Din pojarul patimii,/ Din tremurul lacrimii,/ Din suspin şi din alin,/ Din rugări fără de-amin,/ Din de ochi umezi scînteie,/ Din nuri fragezi de femeie,/ Din ie-n piept înflorită,/ Din femeie năzărită,/ Din durere de plăcere,/ Din plăcere de durere,/ Dintr-o vorbă, dintr-un nume/ Şi din nu mai ştiu ce spune… ”.

Versuri ce au fluiditatea apei izvorâtă din munții Apuseni!

Poetul clujean HORIA BĂDESCU a făcut parte din gruparea literară născută din revista studențească „ECHINOX”. Mi-a fost prieten în studenție, un om întruchipare a eleganței de-a fi între semeni. Este prețuit și în Sălaj, fiind în 2023 distins cu premiul „Caiete Silvane”. În lirica sa cu iz baladesc, dar și blagian, nedumeririle și-au găsit un „lăcaș” mângâietor, precum însuși modul de-a glăsui al autorului: „Cine-i acolo / sub cuvintele care încă nu s-au născut?/ un freamăt/ de frunziș răvășit de furtună,/ un ecou pe care doar/ inima ta il aude” (Poezia „Cine ești?”).

Nici SĂLAJUL POETIC nu-i deloc sărac. Îl stimulează prin revista lunară „Caiete Silvane”, directorul ei, DANIEL SĂUCA, el însuși poet de succes. Îi urmează, fiecare pe drumul său liric, MARCEL LUCACIU, VIOREL MUREȘAN, VIOREL TĂUTAN, ION PIȚOIU, ALICE VALERIA MICU, SILVIA BODEA SĂLĂJAN, VOICHIȚA LUNG, ANGELA MAXIM, TEODOR-SĂRĂCUȚ COMĂNESCU, IOAN VASILE BULGĂREAN etc.

Mă rezum la a scrie cuvinte înrudite cu stilul a doi dintre ei, ambii născuți în zona jibouană. MARCEL LUCACIU și VIOREL MUREȘAN. Poet și critic literar deopotrivă, Mureșan, prin ce scrie, ne invită la o „vecernie muzicală” (apud Ion Moldovan). Născut într-o „Bibliotecă de os” ca într-o „Cameră cu insomnii”, a văzut „Fluturi de lampă” și, luându-și „Floreta de exercițiu”, a urcat în „Arca poeziei cu 50 de poeți străini”, le-a trimis cititorilor săi „Monede în aer” (spledidă metaforă a poeziei!!), ca niște „Flori de soc”, să ne înlocuiască cu ele „Lumina absentă”, îndeosebi în „Sâmbăta lucrurilor”, pentru a putea, în sfârșit, să vadă „Soare tăiat cu o frunză”. Abia atunci, ne roagă să-i venim în ajutor, cerându-ne: „mă frământ zi şi noapte cum/ aş putea fi eu acel pictor/ care îşi acoperea pânzele cu ciorchini de struguri/ de veneau la ei păsările înfometate/ să-i ciugulească/ de bună seamă le păcălea/ ca pe urmă să se hrănească din carnea lor// voi/ fraţii mei/ cititori:/ Dacă vreţi să vă pictez îngeri/arătaţi-mi-i! ”

(poezia „Lucrătorul viei”).

Eu, ca vechi prieten al său și prețuitor a tot ce scrie, îi trimit, recomandat, în comuna în care părinții „l-au trimis la lumină”, SURDUC, și care-i „găzduiește” anii fertili ai celei de-a doua tinereți spirituale ce-o trăiește prin ce scrie, volumul „Cartea cu îngeri” al lui VASILE VOICULESCU. Știți de ce? Pentru că Viorel Mureșan nu urmează doar „Testamentul literar” al lui Ienăchiță Văcărescu, ci și îndemnul voiculescian: „MĂCAR CÂT LICURICII SĂ ARDEM CÂT TRĂIM!”.

Poetul născut în Jibou, școlit la actualul CNSB Șimleu Silvaniei, inspectorul școlar MARCEL LUCACIU, președintele Cenaclului „Silvania”, este în poezia noastră actuală, „Omul fără buzunare” și după „Poemul care a împușcat metafora”, trimite „Scrisori către Isolda”. După ce i-a trimis 30 de epistole de parcă le-ar expedia nimănui, îl „consolam” scriind și publicând în „Magazin Sălăjean” un „mesaj” din care citez doar un pasaj: „Cuceritor la Marcel Lucaciu este și harul de-a defini în chip lapidar ipostazele unei condiții umane a poetului claustrat ca într-un <<turn de fildeș>> (aștept/ pe corabia/ fără pânze; mi-am cumpărat/ o singurătate perfectă) „, dar și aceea de a crea o poezie de atmosferă a orașului în care nu se întâmpla nimic ca în „Acuarela” minulesciană, ori în cea bacoviană, unde până și sufletul omului pare de plumb: „orașul/ nins de-ntuneric”; „bate/ la ușă/ o altă toamnă/ cu splendide flori/ de cenușă”. Aici până și așteptarea devine penelopică („e un mileniu/ de când/ nu știu”) și ofilitoare – „de dorul tău/ se face toamnă/ privirea cade/ în genunchi”.

Întruchipare a modestiei și al bunului simț, bineînțeles că Marcel Lucaciu nu mi-a rămas „dator”. Mi-a dat, în scris „o binecuvântare”, sinonimă cu un „botez spiritual”, la volumul meu de debut, „Gânduri nebotezate. Un leac pentru singurătate”.

Stimate cititor, dacă în „pelerinajul” meu prin poezia română, te-ai regăsit și tu în unele texte, acesta este un semn concret că trăiești viața cu ochii deschiși, că ai o gândire critică și pozitivă, adevărate „faruri” ce ne luminează existența pentru a nu o trăi în întunericul neștiinței.

profesor OCTAVIAN GUȚU,

Șimleu Silvaniei