Cu „Silvania” lui Flavius Lucăcel la Veneția

Daniel Săuca
Și nu numai a lui F. Lucăcel. „Silvania” e și a noastră, a sălăjenilor. Rămâne de văzut, totuși, câți dintre noi se identifică cu „Țara Silvaniei”, într-o Românie abrutizată de nepăsare față de valorile istoriei și culturii, în ciuda declamațiilor patriotarde, pe fb în sus și în jos. „Silvania”, în expoziția sălăjeanului din Aluniș, Flavius Lucăcel, are chipul femeii, a țărăncilor care au rostuit viața satului românesc. În galeria mică a Institutului Român de Cultură și Cercetări Umanistice din Veneția (mulțumim pentru sprijin directorului Institutului, prof. Cristian Luca și doamnei Claudia Lazăr!) vizitatorii (de pe toate plaiurile globale) au putut vedea, prin ferestrele sufletului, „Silvania” frumuseții și a bunătății. Câteva din titlurile tablourilor sunt sugestive în acest sens: „Fecioara despletită”, „Noaptea nunții”, „Zâmbetul mamei” sau „Florile bunicii”. Casele „Silvaniei” lui F. Lucăcel (și nu numai aceste case, din păcate) sunt acum pustii. Satul copilăriei este abandonat. Trăiește doar în „Memoriile mamelor”. Pictorul ne adună în „casa de oaspeți” imaginară. Aici încă trăiesc țoalele vechi, țesăturile tradiționale, tot ceea ce femeile satului au muncit toată viața. „Silvania” este și frumusețea lucrurilor de mână, pe care artistul le transfigurează într-un amurg blând. Spre „Transilvania”, firesc, pentru că „Silvania” e o parte din „Transilvania” noastră, un spațiu rânduit și de hărnicia femeilor din toate etniile. În cosmopolita Veneție, „patrie” temporară pentru milioane de „turiști”, expoziția lui Lucăcel a transmis, printre altele, mesajul (re)întoarcerii la simplitatea și frumusețea vieții, la locurile esențiale care ne-au marcat trecerea prin lume. Încă ne mai putem (re)aminti această lume, azi dispărută pentru miliarde de humanoizi. La pas prin Veneția cu mii, zeci de mii de „turiști” din toate națiile pământului care forfoteau înspre nicăieri, mi-am dat seama (și aici) cât de important este să nu ne pierdem rostul și să cinstim, echilibrat, fără excese naționaliste, patria și patriile noastre. „Silvania” lui Flavius Lucăcel e una dintre ele. Atât de aproape de noi, și, nu de puține ori, atât de departe. În opinia mea, noul demers expozițional al artistului (demers susținut de Institutul Cultural Român, Institutul Român de Cultură și Cercetări Umanistice din Veneția, Consiliul Județean Sălaj, Centrul de Cultură și Artă al Județului Sălaj, Revista și Editura „Caiete Silvane”, Asociația culturală „CreArt”, Lecom, Spornic, Silvania și Mecanica) e un pas înainte. Sunt convins că drumul în pictură al lui Flavius Lucăcel nu se va opri aici.

Despre expoziția de la Veneția

„Prin pictura lui Flavius Lucăcel, ajunge până la noi întreaga complexitate a satului transilvan, care îmbină tradiția cu rafinamentul oferit de influențele și corespondențele acestui colț de lume, cu sensibilitatea, culorile și obișnuințele spațiului cultural occidental. Astfel, în lucrările lui Flavius Lucăcel își face loc amintirea tradițiilor venețiene de a ascunde frumusețea și identitatea feminină sub măști, sub îmbrăcămintea elaborată, sub straturi fine de mătase, broderii, dantele și voaluri fine. De aceea, esența spațiului transilvan este sugerată, dar și ascunsă oarecum de pictor sub straturi de culoare și danteluri vechi. Pictura sa lasă privitorilor plăcerea de a o descoperi, dând la o parte stratul dantelat sau de a se strădui să ghicească prezența frumuseții prin ochiurile de dantelă fină și să păstreze, neatins, misterul frumuseții transilvane”.
Elena Abrudan

„Am folosit pentru aceste lucrări ștergare și țoale vechi țesute de femei din Țara Silvaniei și din Transilvania. Ramele geamurilor sunt din diferite sate ale României, precum și din clădiri monumentale ale Clujului. Le- am folosit cu bucuria și încrederea unui constructor, ce adaugă într-un edificiu ca liant energia trecută prin mințile și mâinile unui îndelungat șir de creatori din familiile noastre. Ieșit din îngrijorarea pierderii patrimoniului, demersul meu e un îndemn artistic să păstrăm ceea ce au făcut ei”.
Flavius Lucăcel