Cu susu-n jos

Cornel Codiţă

Ca să înţeleagă cineva cum şi de ce, în România de azi, de ieri şi mai de când este ea pe lume, mai toate sunt mereu pe dos, şi nu au nici cea mai mică şansă să fie vreodată altfel, cel puţin câtă vreme stăm în tiparele băştinaşei noastre „culturi politice”, suficient este să analizeze, fie şi sumar, ce şi cum comunică cei aflaţi la butoanele puterii cu cei ce i-au împuternicit acolo. Noi, adică cetăţenii pe care, teoretic, ei ar trebui să îi slujească. Nu ca persoane particulare, desigur, ci ca entitate colectivă. Luaţi la rând o zi, o săptămână, o lună, oricât doriţi şi oricât timp aveţi de consumat şi analizaţi ceea ce ne spun nouă guvernanţii, inundând canalele de ştiri. Posturile acelea de radio şi tv răsărite ca ciupercile după ploaie, dar care nu mai au de mult habar ce este aceea o ştire. În schimb, trăiesc destul de bine, care cum poate şi se descurcă, din făcături de „breaking newsuri” şi interminabile taclale pe marginea oricărui subiect. De la amănuntele sordide şi morbide ale modului în care o fată şi-a asasinat prietena, până la subtilităţile gândirii tactice, operative şi strategice ale acţiunilor şi contra-acţiunilor militare din…. Nu contează de unde, tot aia e!
O să băgaţi repede de seamă că „guvernanţii” noştri nu ştiu, ori nu vor, să ne spună nimic altceva decât ceea ce fac ei, ce mari realizări şi ce probleme complicate au, probleme pe care, însă, de regulă, le-au rezolvat înainte de a şti chiar şi ei că le au! Nu vorbesc despre nimic altceva decât despre ei!! Întotdeauna la modul auto-elogios, triumfalist. De vreo săptămână, spre exemplu, ne perpelim când pe „luat” când pe „plătit” din cauză că fabuloasa coaliţie de guvernare aflată la putere nu ştie dacă mai este sau nu o coaliţie, prin urmare nu ştie dacă vrea sau nu vrea să aprobe „marele plan de măsuri fiscale” pentru care Premierul şi-a pus în joc mandatul. Frisoane, fandoseli, frichineli, vorbe aruncate peste gard ca pietrele în direcţia geamurilor de la coşmelia vecinului, vorbe de şagă, vorbe de clacă, vorbe în doi peri, vorbe ca să fie şi să se găsească… vorbe…vorbe…vorbe…Ce mai, suntem în plin text hamletian! Când nu ne inundă cu „tensiunile din coaliţie” cei care umblă la butoanele guvernării mai alandala decât zurlia Judy scăpată la comenzile maşinii pe care i-a furat-o stăpânului său, ne toarnă câte o tavă de gogoşi, cât mai bine umflate, cât mai bine zaharate, despre ce au ei de gând să facă. O să fie…. vorba lui Tănase: „Ce-o să fie, o să fie, o să fie bogăţie cum n-a fost şi nu mai este, decât numai în poveste, o să fie bairam ca-n sânul lui Avram şi de sus, măi, tam-nisam, o să plouă cu salam…Dă Doamne…Ce-o să fie, ce-o să fie, straşnică minunăţie! Din fântâni, va curge, vere, numai lapte şi cu miere, pe ogoarele bălane ai să calci în macaroane, iar pe oricare maidan o să calci pe parmezan…Dă Doamne…” Era să uit…de la o vreme, între aceste două piese de rezistenţă, „guvernauţii” noştri, rătăciţi şi în timp şi în spaţiu, ne anunţă una câte una, uneori şi câte două, ba chiar şi câte trei deodată, pacostele, nenorocirile, grozăviile care stau să vină peste noi. Cutremure, inundaţii, molimi fără de leac, arşiţă care topeşte tot, ger care îngheaţă şi mările, uragane…mă rog, orice…numai catastrofă să fie. Să fim bine înţeleşi: catastrofă pentru noi. Pentru ei, nu! Nu de alta, dar ca să nu mai luăm seama şi să facem ciocul mai mic, nu toată ziua cu critici deşănţate la adresa „martirilor neamurilor” care se sacrifică pe altarele guvernării pentru noi. Să ne mai îngheţe oleacă oasele de frică, să ne mai vedem lungul nasului. Să nu ne mai băgăm unde nu ne fierbe oala. Cam acesta este repertoriul. Bun! Şi ce ai vrea dumneata să auzi propovăduit din amvonul puterii? Păi, asta e, că nici eu şi nici altcineva din postura mea de cetăţean nu are nevoie de la guvernanţi, nici de amvon şi nici de predici. Ar fi însă necesar şi obligatoriu ca, în logica datoriei pe care ei o au faţă de noi şi faţă de mandatul pe care l-au primit de la noi, să ne spună, în loc de ceea ce au ei de gând să facă, ceea ce chiar au făcut şi mai ales cu ce costuri şi cu ce efecte sociale măsurabile. Prea puţin contează că toţi miniştri-n păr şi alţi înalţi reprezentanţi ai guvernării ne tot anunţă miliarde şi miliarde peste miliarde care or să se reverse peste România, din nu ştiu care plan măreţ susţinut financiar de Uniunea Europeană, dacă funcţionarul nostru, antreprenorul nostru, autoritărităţile noastre de guvernare, de la minister la primărie, bâjbâie şi încropesc şi azi dezlânate proiecte de finanţare cu fonduri europene, nu se descurcă neam să gestioneaze derularea lor şi habar nu au cum se încheie socotelile, odată realizate/nerealizate obiectivele declarate. Fără această expertiză, nu o să trecem niciodată cu „absorbţia” dincolo de pragul de 10-20% sau, altfel spus, de genunchiul broaştei. Şi, nici nu trecem, după cum se poate cu uşurinţă constata chiar din datele oficiale. Cât despre impactul social al celor câtorva sute de milioane care s-au mai scurs prin conductele întortocheate şi ruginite ale guvernării, nimeni nu suflă o vorbă. Sau cucurigă câte unul, vreun an de zile, pentru fiece mărgea pe care au „făcut-o”. În loc de ou! Dincolo de amănuntele acestea, însă, aş vrea să am rapoarte ale guvernării pe marile arii de probleme ale societăţii româneşti. Nu mă interesează cât cotcodăcesc nu ştiu care primadone ale guvernării despre „România educată”, aş vrea să ştiu, în fiecare lună, cum şi cu ce fonduri s-a redus analfabetismul, absolut şi relativ, cât a scăzut abandonul şcolar, cu cât a crescut baza educaţională disponibilă pentru elevi, cum este ea folosită, cu ce rezultate, cum şi cu cât a crescut competenţa educaţională a personalului didactic din România. Asta, ca să vorbim doar de învăţământ. Nu m-ar deranja deloc să aflu de la guvernanaţi, într-un buletin lunar, ce proiecte s-au pus deja în lucru pentru îndiguirea şi eventual reducerea mareei sărăcirii sociale care mătură România, pentru apropierea de cerinţele secolului al XX-lea, măcar, în materie de transporturi şi de structuri urbane de dezvoltare, ce programe au fost derulate şi cu ce efecte măsurabile pentru consolidarea şi dezvoltarea agriculturii ca ocupaţie de secol al XXI-lea, nicidecum de secol al XVIII-lea în drum spre al XIX-lea, cum se face acum la noi; cum se dezvoltă infrastructurile şi programele de îngrijire a sănătăţii cetăţenilor, de conservare şi dezvoltare a zestrei de sănătate publică. Ce s-a făcut pentru promovarea CULTURII, nu doar cu C mare, ci cu toate literele mari! Subcultura se mişcă şi singură, repede şi binişor, nu mai e nevoie de investiţii şi de susţinere din partea instituţiilor publice! Cultura este cea în suferinţă, parcată deja în pavilionul muribunzilor din ordinele noilor vătafi ai „benchmarkurilor” de postmodernitate cu care ne-am pricopsit în locul fostei pletore de arnăuţi ai purităţii culturii socialiste!

Când o să îi auziţi pe guvernanţii noştri abordând aceste subiecte, sistematic şi serios, este cazul să vă mai relaxaţi. E bine! Ori visaţi frumos, ori România a intrat în sfârşit în zodia ei cea bună!

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro