Aurul neștiut din adâncul Sălajului

Sunt multe locuri în subteranul Sălajului, adevărate comori neștiute, nedescoperite, iar altele au fost abandonate după exploatare. Astfel de locuri nu sunt marcate pe hartă, există doar în mintea celor care locuiesc în apropiere. În apropierea satului Aluniș există un astfel de loc și am avut plăcerea să îl văd, ghizi fiindu-mi doi profesori de matematică, un doctor în istorie și un profesor de pictură.

Auzisem că la Aluniș ar fi existat o comunitate a cioplitorilor în piatră. Recunosc, doar am trecut prin Aluniș, știam că acolo s-a născut dramaturgul Flavius Lucăcel, un sălăjean pe care îl prețuiesc. N-am stat pe gânduri. Am pornit la drum avându-l ca tovarăș pe Mirel Matyas, bunul meu prieten care m-a ghidat spre sate de care, mărturisesc, nici nu știam că există în Sălaj. Da, chiar nu știam. Și se spune că Sălajul este un județ mic. Înarmați cu pantaloni și încălțăminte de drumeție, ne-am urcat în mașină și am pornit spre Aluniș. Am trecut de Jibou și nu peste mult timp am intrat în satul cufundat parcă într-o liniște apăsătoare. Ne aștepta profesorul Augustin Gavra, cel despre care Mirel mi-a povestit că ne va duce la o carieră de piatră, locul de unde sătenii extrăgeau piatra ce urma să prindă viață prin diferite forme date cu dalta și ciocanul din mâinile îndemânaticilor cioplitori. Nu știam de povestea cioplitorilor în piatră de aici, iar profesorul Gavra ne-a propus să intrăm în gospodăria lângă gardul căreia se afla bustul unui bărbat. Proprietarul, Traian Năprădean, ne-a primit așa cum te primește în casă un sălăjean adevărat. Numai că timpul nu ne permitea să zăbovim. Traian Năprădean ne-a povestit că ultimii pietrari din sat au fost Gligor Pintea și Șandor, tatăl dramaturgului Flavius Lucăcel, iar piatra din subteranul satului este o gresie calcaroasă despre care se crede că se întărește stând la soare. E aur curat! De îndată mi-am pus palmele pe o bucată de piatră aflată în curtea omului. Voiam s-o ascult, s-o simt. Speram să nu fiu privit ca un ciudat, dar recunosc, eu mă înțeleg perfect cu pietrele și pomii, mai ales când alerg singur prin pădure. Simt că mă protejează, iar până acum m-au protejat. Aflu repede că bustul îi aparține celui care a fost cioplitorul în piatră Gligor Pintea, un localnic care a trăit între anii 1918 – 1995. În memoria sa, familia i-a ridicat acest bust ce poate fi văzut din drum. Traian ne mai povestește că sătenii mergeau cu căruțele după piatra de la carierele din deal. Intrau în subteran, o scoteau sub formă de blocuri , iar cu ajutorul unor pârghii o încărcau în căruțe. Așa o coborau în sat, o prelucrau și îi dădeau formă.

Nu tu mașinării de tăiat și șlefuit, nu laser, nu camioane, doar daltă, ciocan, căruță, puterea animalelor și iscusința mâinilor omenești. Piatra era transformată în stâlpi de gard, în obiecte pentru construcții, inclusiv în pietre funerare. Gata, era timpul să plecăm spre dealurile de lângă sat. Traian Năprădean se scuză, nu poate veni. Pe drum îl luăm și pe Dafin Cozma, profesorul de pictură care m-a impresionat, recunosc. Purta o căciulă care îmi amintea de filmele americane despre războiul din Vietnam. La prima vedere, profesorul mi-a părut un guraliv ciudat. Tare m-am înșelat. Intrăm adânc în sat și oprim pe o potecă ce părea că duce spre pășunea satului. Se vedeau urmele animalelor. Peste noapte a plouat, e umezeală mare și până și eu, cel care alerg mult, mă simțeam obosit, fleșcăit. Aici ne-a așteptat profesorul de matematică Costel Hrițcu. Am parcat și am pornit spre deal. Tare greu am urcat, ceva parcă se întâmpla cu mine. Nu-mi venea să cred că urc cu atâta dificultate, eu, cel care alerg pe văi și dealuri. Urcăm, glumim, iar profesorul Gavra ne povestește despre sat, despre oameni, despre locuri. În dreapta noastră răsare un deal acoperit cu vegetație, cu ceva ce urmează să se transforme într-o pădure. Ni se spune că acolo ar fi fost o veche biserică a maghiarilor care ar fi trăit aici în vremuri de demult. Ceva mai încolo ne este arătat locul unde ar fi fost cimitirul. Acum nu mai e nimic. Iarba este mare și umedă, iar în depărtare se aud vacile aflate la păscut și câini cu lătratul gros. Continuăm să urcăm în timp ce Mirel fotografiază, vede chestii pe care noi nu le observăm. Ni se spune că avem ceva de mers până la cuptoare. Așa li se spune locurilor de unde era scoasă la lumină piatra.

Hudele de vulpe și momițele popii

Urcăm o culme de unde aflăm că piatra era scoasă de la suprafață. Acum, locul pare o prăpastie înfundată. Urcăm o pantă, iar în dreapta noastră se văd niște găuri ce par viziune de vulpi. La intrarea într-o astfel de gaură se află o sticlă de bere. Părea aruncată acolo cu mult timp în urmă. Râdem. Până și vulpea vrea o bere rece. Desigur, nu e de râs, e de plâns, până aici ajung gunoaiele oamenilor. În stânga zărim niște arbori cu frunze moi și fructe roșii, dese. Dafin râde și mă întreabă dacă știu ce sunt. Îmi păreau cunoscute, credeam că sunt coarne. Nu, la fructele astea li se spun „coaiele popii”. Am râs toți. Nu știu de unde e denumirea asta, dar porția asta de râs parcă ne-a dat putere. Continuăm să urcăm până la un deal cu mult pietriș. Ploaia de peste noapte a scos la lumină scoici despre care se crede că sunt vechi de mii de ani. Aici ar fi fost o mare. Numai Dumnezeu știe ce a fost. Găsim câteva scoici, urcăm și ne oprim lângă o cruce construită în vârf de deal. Ne tragem sufletul și ne continuăm drumul. Mi-am revenit și sunt gata să merg. Îl rog pe Mirel să-mi dea rucsacul lui. Se uită la mine și mă privește ciudat. Îi explic că n-am alergat de ceva vreme, iar urcarea cu bagajul lui în spate mă va readuce la tonusul dorit. Trecem printr-o pădure unde umezeala era aproape de nesuportat, ajungem la o pășune unde ne întâlnim și cu ciurdarii care păzeau vacile. Am rămas impresionat. Aici mai există încă ciurdă, vaci, oamenii mai cresc animale. E bine. Se apropie de noi niște copii. Mirel îi întreabă dacă merg la școală. Merg, dar acum e vacanță și au grijă de vaci. Intrăm iar într-o pădure și ajungem la o vale.

Copacii, Dafin și energia

Traversăm cumva „părăul” și continuăm să mergem prin pădurea ce părea desprinsă din filmul Avatar. Cineva mă strigă. E Dafin. Profesorul îmbrățișa un pom. M-a întrebat dacă mă înțeleg cu pomii, dacă le simt energia. Da, cu siguranță mă înțeleg mai bine cu pomii decât cu oamenii. Niciun pom nu m-a dezamăgit până acum, dar oamenii care m-au supărat sunt mulți, iar pe unii nu știu dacă îi voi putea uita vreodată. Nu știu ce gândește, dar Mirel îmbrățișează și el un copac. Zâmbesc, dar procedez și eu la fel. Mi-am amintit de Nicolae, de bunicul meu, cel care nu tăia copacul din pădure fără să-i ceară iertare. Abia apoi punea mâna pe secure și începea să taie. Mă simt perfect. Îmi privesc telefonul, dar n-are semnal. Ce bine e în liniștea asta. Profesorul Gavra ne asigură că ne apropiem de galeriile subterane, de locurile cărora li se spune „cuptoare”. Urcăm și zărim o deschidere sub un perete de piatră. Pare o intrare într-o peșteră. Mirel, Dafin și profesorul Augustin se pregătesc să intre în „cuptor”. Fac ce fac, dar eu sunt reținut. Am privit intrarea în subteran, iar plăcile de piatră par tare instabile. Nu, nu intru, asta e clar. Decizia e luată. Nu sunt fricos, dar nici nu vreau să fac pe viteazul când acasă mă așteaptă doi copii. Le urez succes, iar cei trei intră sub pământ, în gaura de piatră. Trebuie să te apleci pentru a putea intra. Înghit în sec, mă aplec și intru și eu. E răcoare și un miros puternic de urină de animale, un miros greu.

Tunelul se pierde în întunecime. Se văd urmele de săpături, aici s-a lucrat, de aici a fost scoasă multă piatră. Privesc pereții zăcământului. Par foarte instabili. Vocile camarazilor mei se pierd sub pământ. Mă trec fiorii, gata, nu se mai aud. Fac repede niște poze și ies rapid. Măcar eu să fiu la suprafață. Dacă se pierd oamenii ăștia, dacă se prăbușește pământul peste ei? Îmi trec prin minte tot felul de gânduri. În peste două decenii de muncă pe teren am văzut multe și sunt sătul de carnagii. Mă pun și aștept, îmi privesc ceasul, fac niște fotografii. Sunt singur, tovarășii mei par înghițiți de pământ. Stai, se aud voci! Tresar de bucurie, vocile par tot mai aproape, e semn că se întorc. Da, îi zăresc în gura galeriei. Se apleacă și ies toți trei. Sunt tăcuți, iar ochelarii lui Mirel sunt aburiți. Cămașa e udă pe el. Îmi spun că erau să se piardă, că sub pământ e un fel de labirint. I-au trecut fiorii. Ce bine că n-am intrat. Mirel își șterge ochelarii, totul e bine când se termină cu bine. Începem să coborâm spre drum. O luăm pe calea cea mai scurtă. Suntem tăcuți. Excepție face Dafin. Profesorul mă întreabă dacă simt puterea copacilor. Nu știu cum să-i spun, dar până și mie mi-a trecut cheful de a îmbrățișa pomii. Mă gândesc că trebuie să ajung acasă, am mult de lucru, îmbrățișez copacii cu altă ocazie. Costel ne așteaptă cu mașina la marginea drumului. Urcăm bucuroși și în câteva minute eram în sat.

Eminescu și cimitirul

Oprim la marginea cimitirului din sat. E cald, mult prea cald, până și iarba dintre morminte s-a uscat de la atâta căldură. Lângă gardul cimitirului e o construcție pe care am confundat-o cu o criptă. Mi se spune că e troiță ridicată în memoria familiei preotului Laurențiu Bran, cel care l-a tradus pentru prima oară pe Eminescu în limba maghiară. Sincer, chiar n-am știut. Mi se pare ceva cu totul și cu totul deosebit. Câte nu știu încă despre Sălaj, un județ atât de mic, dar mereu surprinzător. Mereu spun că nu putem descoperi frumusețea Sălajului din mașină. Gata, drumeția s-a încheiat. E trist pentru că din comunitatea cioplitorilor în piatră din Aluniș a mai rămas doar amintirea, amintirea unor vremuri apuse, dispărute. Acum nu mai e nimic, e doar liniștea satului peste care s-a așternut căldura verii. Le mulțumim ghizilor noștri, iar eu și Mirel ne întoarcem acasă. Sunt fericit. O să am despre ce povesti la radio, despre ce să scriu. Ajungem în Zalău, iar Mirel îmi spune că am o cutie în portbagaj. E pentru mine. Iar mi-a dăruit ceva. Zâmbesc și îi mulțumesc. Ajung acasă, sunt obosit, iau cutia de la Mirel, o desfac și ce să vezi? E plină cu cărți poștale și plicuri adresate în vremurile în care scrisorile erau principala metodă de comunicare, de felicitare, de a-i trimite unui prieten vorbe frumoase, urări de bine. Ce vremuri! Acum avem rețele de socializare pe care ne spurcăm, ne promovăm, ne luptăm și ne amenințăm. Gata, să fim optimiști.