OPINII DE CITITOR: Andrei Pleşu despre profesorul bun şi profesorul ideal

MOTTO: „Ce pedagog extraordinar! Noica îmi cerea să fiu altfel decât el” (Andrei Pleșu)

Andrei Pleșu (n.1948) este un scriitor și eseist român, estetician, editorialist, istoric al artei, profesor. În cuprinsul scrierilor sale, școala și oamenii de la catedră sunt teme recurente, iar viziunea lui despre acestea este originală și de mare actualitate. Numărul „săptămânalului de tranzitie”, „Dilema veche”, pe care a fondat-o în urmă cu două decenii și pe care a „botezat-o” recent trecutul în lumea de dincolo, scriitorul Radu Cosașu, din 4-10 mai 2023, găzduiește editorialul său intitulat „Despre profesori”. Textul acesta este un interviu de-acum vreo 10 ani pe care îl reia, considerându-l că cele exprimate în el nu s-au „ofilit”, ci, dimpotrivă. Sunt reluate unele dintre întrebările și răspunsurile date pe care le fac cunoscute, parțial, în textul meu de azi și celor care nu citesc revista, întrucât problemele educației se află în dezbaterile guvernanților și parlamentarilor, dar și în atenția celor preocupați de evoluția școlii românești.

Ce înseamnă pentru Andrei Pleșu un profesor bun? „Cred că un profesor trebuie să obțină un dozaj armonios între următoarele calități: dragoste autentică pentru materia pe care o predă, simpatie pentru elevii săi (implicând o constantă bunătate a inimii), rigoarea bine temperată”. Chestionat în legătura cu alte abilități și recunoștințe (în afara materiei predate) scriitorul a enumerat câteva: o esențială cultură generală; abilități de tipul – limbaj limpede și atrăgător; simț al umorului; autoritate personală, dublată, însă, de cordialitate. De asemenea, un profesor bun nu trebuie să-și inhibe elevii cu aere magisteriale, dar nici să-i încurajeze la complicități „de gașcă”, să fie comunicativ, binedispus, capabil să găsească proporția justă între sobrietate și destindere dialogală.

Dacă azi ar fi elev, cum ar dori să fie, să arate, să se comporte profesorii săi?

Andrei Pleșu ar dori ca aceștia să semene cu profesorii pe care i-a avut în liceu și la facultate. De ce? Întrucât ei erau cu adevărat niște „domni”, un concept pe care azi cred că a devenit din ce în ce mai puțin la modă. El nu poate fi comparat cu „stilul golănaș ignar” (=incompetent, incult, neînvățat, simplu), prost-crescut, mediocru intelectualicește, incult și țâfnos al unei lumi în care „domnia” e catalogată ca o fandoseală, ca o formă vinovată de „elitism”. Profesorii preferați ai intervievatului de-a lungul anilor de școală? Sunt amintiți – în liceu, Vladimir Niculescu, profesorul de franceză, îi citea seara din scriitorul Corneille. În facultate, Ion Frunzetti, Eugen Schileru, Edgar Papu.

     Deasupra tuturor, deci profesorul ideal – CONSTANTIN NOICA – (1909-1987), filozof, poet, eseist, publicist și scriitor, membru post-mortem al Academiei Române. În ultimii ani de viață, a trait la Păltiniș, lângă Sibiu. Aici a înființat așa-numita „Școală de la Păltiniș”. Printre „cursanți”, Andrei Pleșu și Gabriel Liiceanu. Ce a însemnat această școală de tip socratic, aflăm detaliat din volumul „Jurnalul de la Păltiniș” al lui Gabriel Liiceanu. De ce Constantin Noica este considerat „deasupra tuturor” profesorilor săi? „Acesta nu acceptă să fie tratat după protocolul academic curent. Ne-a interzis, în mod expres, sa-i spunem <<profesor>>. Ideea lui despre școală era dincolo de orice convenții, dincolo de afectări <<catedractice>>, dincolo de obosita școlaritate birocratică. Era în același timp <<maestrul>> ideal: știa să adauge informației seducție și reușea să provoace fără efort și fără regie, admirația discipolilor. Nu există, cred, componentă mai eficientă într-un proces formativ reușit decât capacitatea de a stârni și de a întreține admirația. Un profesor bun e cel care livrează suficientă materie umană pentru a fi admirat, iar un elev bun e capabil să admire. Restul sunt anexe… Profesorul partener de hârjoană, iar elevul – autoritate ca liber-arbitru… Într-un aforism, un cărturar spunea că „doar ceea ce admir mă înalță!” La un interviu acordat scriitoarei Marta Petreu, director al revistei clujene „Apostrof” în 1992, Andrei Pleșu întrebat care-i plăcerea sa supremă a răspuns: „Plăcerea de a declanșa în elevul său sentimentul vocației. Cred că numitorul comun al plăcerilor mele, fie ele fizice sau spirituale, se poate defini ca fiind plăcerea de a fi cauza plăcerii altora”. Pentru filozoful, eseistul și scriitorul Gabriel Liiceanu, profesorul ideal este cel care „nu plictisește elevul”. Actrița Oana Pellea în „Jurnalul 2003-2009” propune un mod concret prin care școala și profesorii ei își vor recâștiga prestigiul de altădată: „De ce nu se predă în școli materia <<cum să învățăm să înțelegem?>>. Studiem procesul de învățare, nu de înțelegere. Autorul acestui articol, după 50 de ani la catedră, a ajuns la concluzii privind condițiile sine qua non (absolut necesare) unui dascăl pentru a fi apreciat drept unul cu audiență la elevii săi. Enumerăm doar câteva: să fie un bun comunicator, capabil să dăruiască mai departe din lumina pe care a primit-o la rândul lui, să-i știe persuada pe elevi la ce folosesc în viață ceea ce învață; nu poți fi dascăl prețuit dacă nu ai încredere în elevii tăi; să știi să-i ajuți prin ce-i înveți să găsească calea spre sine; esențial este și a-i învăța pe tineri să gândească, să judece, să-și formeze spiritul critic; să-i cultivi celui din bancă simțul umorului; să-i descoperi adevărata vocație și să i-o cultivi etc.

Astăzi, când internetul este un „concurent” al procesului educativ ce oferă detalii cognitive detaliate în orice problemă, mai putem vorbi de un profesor de success, mai este el necesar?  Prin ce el nu poate fi înlocuit oricât de mult s-ar diversifica și moderniza tehnologiile de comunicare? La această firească și dilematică frământare a noastră de zi cu zi, ne oferă un răspuns pertinent, credibil, criticul și istoricul literar, editorialistul, directorul revistei „România literară”, președintele Uniunii Scriitorilor din România, membru al Academiei Române, profesor universitar 57 de ani, NICOLAE MANOLESCU. Acestuia, Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca i-a atribuit în 2012, titlul de doctor honoris causa. În aceeași zi, el a acordat un interviu la Studioul Teritorial Cluj al Televiziunii Române în care aflăm răspunsul său la întrebarea de mai sus: „Internetul îți dă informații, nu-ți dă cunoștințe. Între informații și cunoștințe este o sită. Sita se cheamă spirit critic, se cheamă profesor, se cheamă om de meserie. Informația, dacă o iei așa cum este, dacă n-o treci prin sita critică, nu devine învățătură, ci este o formă de dopaj… Elevii cei mai buni sunt stocuri de informație, dar cu care nu au ce face pentru că nu le folosește la nimic. Informația brută se uită. Cunoștințele au o durată de viață mai lungă. Asta înseamnă informație filtrată, asumată, înțeleasă, interpretată.”

În consecință, nici internetul, nici roboții, ori inteligența artificială nu vor putea substitui omul de la catedră. El umanizează informația, îi demonstrează utilitatea, o face accesibilă elevilor în mod diferențiat în funcție de vârstă, an de studiu, dar și de potențialul lor spiritual. După cum reușește toate acestea să le facă un profesor, așa va fi și catalogat – de succes, apreciat, căutat sau, dimpotrivă, unul ocolit de părinți și elevi, discreditat, chiar dacă al este „tobă de carte”, cu care nu știe ce să facă.

Nu în zadar se zice – e bine să știi ce să faci cu ce știi…

profesor Octavian Guțu,

Șimleu Silvaniei