Zalău 550 – scurt istoric

Municipiul Zalău, reședința județului Sălaj, se găsește într-o depresiune formată din Munții Meseșului, în partea de sud-est, și în rest din dealuri. Prin acest inel sunt două porți naturale care fac posibilă intrarea în oraș: este vorba despre Poarta Meseșului (toponimul actual La Strâmturi), în partea de sud-est, în munți, și despre poarta creată de lunca foarte îngustă a Văii Zalăului, în partea de nord-vest a orașului. Până în secolul al XVI-lea, singura cale de acces spre Transilvania era aceasta, prin Zalău și Poarta Meseșană.
Prima menţiune documentară a localităţii Zalău o găsim în Cronica lui Anonymus (Gesta Hungarorum/Faptele ungurilor), scrisă în secolul al XII-lea și care descrie evenimente petrecute pe parcursul secolului al X-lea. În lucrare se menționează că la venirea maghiarilor aici, înainte de anul 900, ei au trecut prin Zalău (Zyloc), unde au găsit o populație numeroasă, care făcea parte din voievodatele lui Menumorut și Gelu, doi conducători români.
Se poate afirma că Zalăul exista ca așezare omenească în jurul anului 900. Cea dintâi atestare documentară cu dată certă a Zalăului este cea din anul 1220, când în Registrul Scaunului de judecată de la Oradea a fost înregistrată învinuirea și sentința dată pentru un furt săvârșit de un cetățean din „Villa Ziloc”.
De-a lungul timpului istoric, localitatea a avut diverse denumiri: „Ziloc”, în 1220; „Zylah”, în 1282, „Opidum Zilah”, în 1601, iar în secolul al XIX-lea, „Zilahu” și „Zalahu” sau forme de toponime germane: „Waltenberg” și „Zillennmarkt”.
În anul 1473, Matei Corvin, regele Ungariei și Boemiei, fiul lui Iancu de Hunedoara, acordă Zalăului statutul de târg – oppidum Zylah, prin care se garanta autonomie economică noului oraș.
În Evul Mediu, orașul Zalău primește un număr impresionant de privilegii menite să atragă populația să se așeze în acest loc de trecere. Locuitorii lui s-au ocupat mai ales cu meșteșugurile, fiind organizați în bresle: olari, măcelari, tăbăcari, cizmari, curelari, croitori, gubari. Dealurile care înconjoară orașul erau plantate cu livezi și vii, fructele fiind exportate în statele din Europa Centrală și de Vest, până în Belgia de azi.
Rolul important pe care-l avea Zalăul în cadrul schimbului comercial din Transilvania este demonstrat și de cele șapte tezaure și depozite monetare medievale și premoderne, ce numără peste 2.200 de piese.
Din punct de vedere administrativ, după venirea ungurilor, regele Béla a donat Zalăul, în anul 1246, episcopilor catolici. Cu toate acestea, orașul își păstrează independența în conducerea și administrarea internă. În anul 1496 a primit din partea regelui Ungariei dreptul de judecată și execuție (ius gladii). În baza acestui drept, orașul putea ridica pe teritoriul său furci și alte mijloace de pedeapsă și putea pedepsi hoții și criminalii cu decapitarea, spânzurătoarea, arderea pe rug, mutilarea etc., în funcție de gravitatea acuzației. În afară de acest drept, care scotea orașul de sub autonomia județului, Zalăul a primit un nou drept în anul 1519: acela ca orice cetățean din Zalău să aibă dreptul de a face comerț liber în orice parte a țării, dar să nu poată fi judecat decât de judecătorii din Zalău. Era un privilegiu foarte mare, care dădea orașului independență economică, într-o vreme când toate depindeau de bunul plac al nobilului.
În anul 1542, Zalăul a fost alipit la Principatul Transilvaniei. Principele Transilvaniei, Ștefan Báthory, i-a dat dreptul, în anul 1571, să-și aleagă 33 de senatori, care la rândul lor să aleagă un primar. Mai exista un notar, un arhivar și un casier. Era primul Consiliu Local al orașului Zalău. Prin acest drept, orașul a ajuns în scurtă vreme la autonomie absolută, conducându-și treburile interne separat de comitatul Solnocul de Mijloc, pe teritoriul căruia se afla. Această situație de independență și-a păstrat-o până în anul 1848, când a fost încorporat la Comitat.
Amintim aici și privilegiile pe care le-a dat Mihai Viteazul orașului Zalău, în februarie 1600. El a întărit privilegiul orașului de a nu plăti niciun fel de dare, privilegiu pe care orașul l-a primit mai înainte, pentru motivul că locuitorii lui erau chiar în calea trecătorilor din și spre Transilvania, unde erau supuși la numeroase șicane și neajunsuri.
Multe din privilegiile câștigate în cursul vremii s-au păstrat până aproape în perioada interbelică.
La data de 4 septembrie 1876, în urma ordinului Ministerului de Interne austro-ungar din 11 august 1876, referitor la aplicarea legii XXXIII/1876 privind noua organizare administrativ-teritorială a Ungariei, ia ființă Comitatul Sălaj, devenit, după 1918, județul Sălaj. Comitatele Crasna şi Solnocul de Mijloc au fost desfiinţate şi în locul lor, prin adăugarea a 27 de comune din comitatul Dăbâca şi a altor două din comitatul Cojocna, a luat fiinţă comitatul Sălaj. Reședința Comitatului Sălaj a fost stabilită la Zalău.
Pe data de 30 octombrie 1876 are loc prima ședință a conducerii orașului Zalău, când s-a hotărât inițierea unor noi reforme. Începând cu data de 6 noiembrie 1876 se dezbate Regulamentul noii administrații, luându-se măsuri pentru constituirea reprezentanței cercuale. Se stabilește și alfabetul nominal al celor care plăteau mai multă dare orașului, adică numele viriliștilor, în număr de 29 persoane. Reprezentanța comunală (Consiliul Local) era compusă din 60 de membri, iar cea administrativă din 12 membri, jumătate aleși, jumătate numiți. La început, orașul era întretăiat de patru străzi: Crasna, Săcuiască, Găinari și Josani. Amintim aici și câțiva primari dinainte de 1918, începând cu anul 1848: Carol Kis (1848-1851); Ludovic Polgari (1851-1860); Ludovic Deak (1861-1867); Andrei Varga; Carol Șereș; Alexa Doja; Lupu Pentele; baronul Sigismund Dioseghi. Salariul primarului era de 500 de florini, primjude – 400 de florini, căpitan – 400 de florini, consilieri, primnotar și președintele sedriei orfanale – câte 300 de florini.
În toamna anului 1918, în urma directivei-program „Spre orientare”, la 11 noiembrie se înființează, la Zalău, Consiliul Național Român pentru comitatul Sălaj, constituit din Gheorghe Pop – președinte, dr. Alexandru Țiple și dr. Iosif Fărcaș (medic) – vicepreședinți, dr. Ioan Gheție – secretar. A doua zi, pe data de 12 noiembrie 1918, sub semnătura lui Gheorghe Pop și a lui Ioan Gheție, a fost lansat și difuzat pe întreg teritoriul comitatului apelul intitulat „On(orate) Domnule!”, pentru constituirea Sfaturilor Comunale românești pe tot cuprinsul comitatului.
La Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, cercul electoral al Zalăului a fost reprezentat de următorii deputați aleși, cu credenționale: Traian Trufaș, preot greco-catolic în Zalău; dr. Augustin Pintea, avocat, Crasna; Eugen Boroș, Zalău; Remus Roșca, preot ortodox în Treznea și Cornel Oțiel, preot greco-catolic în Buciumi.
Primul edil-șef al orașului Zalău de după 1918 a fost Iulian Domșa. Mai amintim aici ca primari în perioada interbelică pe Nicodim Cristea, Vasile Cloaje, fost comandant al batalionului 7 Vânători de Munte, care avea sediul la Zalău, Ioan Mango, fost Revizor Șef al învățământului sălăjean în perioada 1919-1930, când s-a pensionat și a fost ales primar, Leontin Ghergariu și Cornel Sima, fratele pictorului Ioan Sima, fost secretar general al Prefecturii și subprefect.
După 1918 s-a repus pe tapet problema reședinței județului Sălaj: Zalăul sau Șimleul. În cadrul unei adunări a reprezentanţilor populaţiei din judeţul Sălaj, care a avut loc pe data de 31 martie 1921, se protestează împotriva intenţiei Guvernului Averescu de a trece, din cadrul judeţului Sălaj, sate la Sătmar şi Someş-Dobâca. Tot acum s-a discutat şi problema reşedinţei judeţului. Câştig de cauză a avut Zalăul în faţa Şimleului din mai multe considerente, după cum reiese din moţiunea adoptată la adunarea amintită.
Din punct de vedere edilitar remarcăm trei etape mari de construire a orașului Zalău. Prima etapă coincide cu serbarea mileniului maghiar, între anii 1890-1900, când au fost construite mai multe edificii publice: Cazarma (terminată în 1871); Palatul Tribunalului, construit între anii 1890-1891; clădirea „Transilvania”, clădirea Prefecturii (sediul actual al Primăriei); liceul Wesselényi sau Spitalul județean.
A doua etapă coincide cu perioada interbelică (1919-1940), când orașul Zalău a înregistrat progrese importante sub toate aspectele: socio-economic, demografic, edilitar, cultural, sanitar etc. În anul 1926, orașul Zalău avea 30 de străzi. Dintre acestea, șase erau principale, fiind pavate și cu trotuare. Toate străzile principale porneau din Piața Mihai Viteazul, care era principala piață a Zalăului interbelic. În afară de aceasta mai exista o altă piață, care purta denumirea de Piața Unirii. Acolo se vindeau lemne și furaje. Tot aici era târgul de vite sau oborul, care era bine aranjat. Întreg orașul era luminat cu lumină electrică. Era un oraș destul de curat și aranjat față de alte orașe din țară. Circulația era destul de redusă, în afara zilei de târg, care era tot sâmbăta, la fel ca în ziua de azi. Mai existau și patru târguri de țară. La târguri participau și locuitorii satelor din jurul Zalăului, de multe ori fără niciun scop. Specialitatea Zalăului erau măcelăriile. În Zalău se consuma foarte multă carne. De asemenea, exista și un abator. Zalăul avea 40 de crâșme și cinci restaurante, care aduceau venituri substanțiale la bugetul local.
Ca reședință de județ, Zalăul interbelic avea următoarele oficii publice: Prefectura, Subprefectura, Pretura, Serviciul de poduri și șosele, Administrația financiară, Percepția de Stat, Tribunalul cu Parchetul, Judecătoria de Ocol, Revizoratul Școlar, Consilieratul Agricol, Regiunea Agronomică, Ocolul Silvic, Primăria, Poliția de Stat, Brigada de Siguranță, Oficiul Sanitar Județean, Oficiul Veterinar Județean, Oficiul PTT și CFR, Cazarma, Compania de Jandarmi, Parohii (ortodoxă, greco-catolică, romano-catolică, reformată, ebraică).
Legea comunistă nr. 5/1950 pentru raionarea administrativ-economică a ţării, care a intrat în vigoare la data de 8 septembrie 1950, prevedea schimbări importante. Judeţul Sălaj este desfiinţat şi împărţit între cele trei regiuni din nord-vestul României: Baia Mare, Bihor (Crişana) şi Cluj. Orașul Zalău își pierde din importanță, devenind doar reședință de raion, din anul 1953, după ce în perioada 1950-1953, reședința raională a fost la Jibou.
În anul 1968, prin Legea nr. 2 privind organizarea administrativă a teritoriului Republicii Socialiste România, judeţul Sălaj, după nenumărate memorii, reapărea pe harta ţării, în configuraţia actuală, mult micşorat faţă de cel din perioada interbelică. Orașul Zalău redevine capitala județului Sălaj, iar din anul 1979 primește rangul de municipiu.
A urmat cea de-a treia mare etapă, o perioadă în care s-a construit mult, dar de o calitate inferioară și cu costuri foarte mari. Din păcate, una dintre marile greșeli făcute în timpul regimului comunist a fost aceea a dărâmării centrului istoric al orașului, în afară de câteva clădiri, care dădeau farmec Zalăului interbelic.
Începând cu anul 1989, orașul se găsește în plin proces de modernizare și reconstrucție, în special pe orizontală, luând ființă întregi cartiere de case. Orașul și suburbiile, în special cele aflate pe axa Cluj-Napoca – Satu Mare, beneficiază de o infrastructură bună, ceea ce a generat construcția a numeroase case de-a lungul acestei importante artere de comunicații.
În memoria colectivă a localnicilor, Zalăul a rămas cu vechea denumire, cum arată şi Coriolan Suciu, de Zălau. Forma actuală, Zalău, s-a obținut, începând cu secolul al XX-lea, prin hiperurbanism, făcându-se analogie cu alte toponime terminate în – ău, destul de numeroase, atât în judeţul Sălaj, cât şi în alte regiuni ale ţării (Barcău, Inău, Bacău, Buzău etc.).
Edictul regelui Matei Corvin referitor la Zalău – 1 august 1473:
„Din porunca domnului rege. Noi Matia, regele Ungariei, Boemiei etc., dăm de știre și facem cunoscut prin cuprinsul (scrisorii) de față tuturor că noi, la atât de smerită rugăminte stăruitoare a credinciosului nostru părinte în Hristos, domnul Gabriel, episcopul Bisericii Albei Transilvane, prezentată de el maiestății noastre tocmai de aceea, cât și pentru înlesnirea și folosul târgului său numit Zalău, așezat în comitatul Solnocul de Mijloc și al locuitorilor acestuia, am hotărât să încuviințăm cu milostivire și să hărăzim să se țină veșnic târguri anuale de fiecare sărbătoare… a lui Paul Eremitul și a apostolilor Filip și Iacob, precum și în zilele care premerg și urmează acestei sărbători… îndestulătoare în fiecare an cu toate acele libertăți și prerogative cu care țin târgurile sau târgurile anuale (în) orașele noastre libere sau satele noastre, totuși fără târgurile sau târgurile anuale ale altora. Drept aceea, pe voi, toți negustorii și târgoveții precum orice călători, prin rândul (scrisorii) de față, vă încredințăm, vă înștiințăm și vă asigurăm că la mai sus zisele târguri sau târguri anuale libere hotărâte și care se țin în sus-zisul târg Zalău, în modul de mai sus să veniți și să vă grăbiți cu venitul cu toate mărfurile, lucrurile și bunurile voastre în siguranță, liber și fără orice frică sau teamă în privința lucrurilor și persoanei voastre, ajunși acolo și stând cu negustoria voastră, vă puteți întoarce la locurile voastre sau altele unde doriți, lucrurile și persoanele voastre fiind totdeauna sub protecția și ocrotirea noastră, specială. Și voim să se pună a vesti pe față și deschis aceste târguri și alte locuri obștești, (scrisoarea) de față fiind citită să fie restituită celui care o înfățișează. Dat în Buda în sărbătoarea fericitului apostol Petru în lanțuri, anul domnului omiepatrusuteșaptezecișitrei, al domniei noastre șasesprezece, al încoronării zece”.
Ilustrațiile fac parte din arhiva personală Daniel Mureșan.

Marin Pop & Szabó Attila
(Articol apărut în revista Caiete Silvane)

01