Virgil. Un an

Daniel Săuca

În această săptămână se împlinește un an de la „marea trecere” a lui Virgil. Am tot căutat explicații (raționale). Nu am găsit. Cum se spune, probabil atât i s-a dat sau atâta i-a fost scris. Filosofic, problema destinului e complicată. Sau, pur și simplu, nu există. Adică, pe de o parte, putem crede în existența lui (ca „voință a zeilor”, ca „voință a istoriei”, ca sumă a calităților personale, destinul și-l construiește fiecare etc.) iar, pe de altă parte, putem să nu credem (și din perspectivă creștină). De oricare parte am fi, ne întrebăm, totuși, de ce s-a întâmplat moartea unui om în condiții stupide. Mă rog, ieșite din comun. Cum de numai el nu a scăpat din accident? Și, inevitabil, revin ideile de „predestinare”, de un traseu prestabilit al fiecărui om în viață. Nu poți să „fentezi”, oricâte „driblinguri” existențiale ai face. Eventual, mici „coafuri”. Dacă am accepta și „moartea destinului” și „moartea lui Dumnezeu” (vezi și articolul lui A. Pleșu, „Destinul, aventurile unui concept”), am putea aborda o altă perspectivă: accidentul. Ca parte a „sistemului”, omul nu are cum evita „defecțiunile” acestuia, printre care și moartea „înainte de vreme”. Ciudat, și acest tip de „antropologie fără Dumnezeu” până la urmă acceptă ideea de divinitate, măcar „fondatoare” a „sistemului”… Nu stăm aici prea mult în preajma filosofiei (i-ar fi plăcut și lui Virgil, dar, poate, altădată). Umbrele trecutului sunt tot mai palide. Uitarea și iarăși uitarea. Nu ne mai aducem aminte nici de noi înșine… „Făcuse nunta zeul Cronos, își pregătise o domnie și lungă, și îmbelșugată, dar mulțumit tot nu era. Fiicele nopții: răzbunarea, discordia, înșelăciunea îi tot tulburau inima. Gânduri ascunse-l frământau. Știa că tatăl său, Uranus, nu se înșală niciodată, atunci când face prevestiri. Și tatăl său îi prorocise că va veni o zi în care va-ndura grele încercări” (din „Legendele Olimpului. Zeii” de Al. Mitru)…