Greva vrajbei noastre

Daniel Mureşan

Invidia, atitudinea revanșardă, lipsa de empatie sau oportunismul nu au dispărut, din păcate, după ieșirea din comunism. După decembrie 1989 au fost încrâncenări electorale cu Iliescu și cei care nu au mâncat salam cu soia, foștii securiști au venit cu sloganuri incredibile („moarte intelectualilor”, „noi muncim, nu gândim”), iar economia „de aur” nu s-a vândut, ci s-a dat la fier vechi. Ei bine, nici după trei decenii nu stăm pe roze. Iată doar câteva exemple.
Pandemia a împărțit românii în două. Cei încrezători în eficacitatea vaccinului și antivacciniștii. A doua categorie a fost cea mai vocală, cu vocalize halucinante în toate mediile: oculta mondială vrea să ne omoare, virusul e creat artificial și trebuie să omoare pensionarii sau că roboții trebuie să preia controlul omenirii. Toate acestea fără nicio bază logică, dar strigate cu ură și patimă. Și acum, mă gândesc – ce școli au făcut oamenii aceștia? Că tot e grevă în învățământ…
Comunitatea LGBT e un alt subiect de vrajbă. Acum câțiva ani, sondaje mult mediatizate spuneau că 65% dintre români sunt împotriva minorităților sexuale. Doar că la referendumul pentru familia tradițională, doar 20% dintre români s-au prezentat la vot. Biserica ne îndeamnă să ne iubim aproapele, dar se pare că aproapele acesta e de mai multe feluri. În școli nu se face educație sexuală, iar dacă se face e doar pe hârtie. Că tot e grevă în învățământ…
Mai aproape de noi, războiul din Ucraina. Minciuna a fost abil folosită, alături de neajunsuri antropologice, pentru a semăna ură și teroare. Iar agresorul s-a transformat încet, încet în agresat. Bineînțeles, găsind teren fertil într-un segment, destul de mare, de needucați și doritori de teorii ale conspirației. Că tot e grevă în învățământ…
Ca să concluzionez, e prea multă ură în societatea românească. Ne chinuim sufletul cu noiane de complexe. De fapt, cred că cel ce urăște suferă, nu cel care este urât. Ura îl otrăvește pe cel stăpânit de urâțenie. La noi, unii bugetari sunt mai bugetari decât alții, unii pensionari sunt mai speciali decât alții, iar unii români sunt mai români decât alții. E plin de minciună în jurul nostru, oare ce e de făcut? Să ne obișnuim cu ea? Nici vorbă! Minciuna e mai puțin puternică decât cred mitomanii, e atacabilă cu arma decenței, dar mai ales cu cea a educației. Dar pentru asta avem nevoie de profesori plătiți decent. De profesori, nu de caricaturi cu studii superioare ce nu știu să scrie corect românește. Și să avem curaj mai mult, măcar cât a avut Alice în Țara Minunilor în fața Damei de Cupă.