Un alt yankeu la curtea regelui Putin

Cornel Codiţă

Galeria americanilor, cu remarcabile pedigriuri intelectuale şi de statură publică, angajaţi (nu este treaba mea să aflu cum!) în serviciul de propagandă al Moscovei putiniene este, dacă nu chiar foarte largă, cu siguranţă remarcabilă: John Mearsheimer, Henry Kissinger, Naom Chomski şi mai nou Jeffrey Sachs. Părintele falimentarei „terapii de şoc”, aplicată pe spinarea şi aşa şubredelor economii statal-centralizate ale ţărilor din fostul „lagăr socialist”. Consecinţele economice, sociale şi politice ale acestei „operaţiuni speciale” iniţiate la începutul anilor 90, cel puţin în Rusia post-sovietică, au contribuit decisiv la ascensiunea noului exemplar din familia lui Arturo Ui, obscurul kaghebist devenit dictatorul care, de pe meterezele Kremlinului, ameninţă azi Europa şi lumea întreagă cu utilizarea armelor nucleare, dacă nu i se face pe plac, dacă nu este lăsat să rupă din teritoriul Ucrainei, să dicteze asupra politicii şi culorii regimului politic de la Kiev şi, mai ales, să blocheze pentru veşnicie eventuala aderare a acestei ţări la Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord. Economist de profesie, expert în dezvoltare durabilă, plătit la greu de ONU, ani şi ani la rând, în calitate de consilier, pentru falimentarele şi nesustenabile politici de combatere a sărăciei la nivel global, pe care le-a „elaborat” s-a reconvertit, iaca, oarecum brusc: expert în politică şi drept internaţional. Politica mare, desigur. Mai precis, în tema „Războiul lui Putin”.
Calul de bătaie ales: războiul actual nu este deloc neprovocat, aşa cum susţine administraţia Biden, dimpotrivă. El a fost „aprins”, făcut inevitabil chiar, de politica americană a administraţiilor democrate, de la Clinton la Obama şi de la el la Biden. Este vorba despre politica de promovare a extinderii NATO în fostul spaţiu de dominare al URSS din Europa Centrală, de Est şi de Sud-Est. Observaţi, vă rog, cu câtă eleganţă şi nonşalanţă termenul propriu şi consacrat de Carta ONU, acela de „agresiune armată”, singurul care descrie, potrivit faptelor şi dreptului internaţional, acţiunea Moscovei în Ucraina, a fost înlocuit cu cel de „război”. Nu întâmplător! Războiul nu se poate face de unul singur, trebuie doi! Ca la tango!
Ceea ce sugerează, subtil, că responsabilitatea pentru ceea ce se întâmplă în Ucraina nu poate fi doar a Rusiei putiniene, ci revine, nu se ştie cum şi de ce şi Ucrainei. Adică, Ucrainei, dar mai ales Statelor Unite şi principalilor săi aliaţi din Europa şi din NATO. Prin extinderea NATO şi mai ales prin precipitarea deciziilor pregătitoare pentru posibila aderare a Ucrainei, aceste ţări au încălcat într-un mod de nesuportat, inacceptabil şi provocator „spaţiul vital” al Moscovei! Cum să stea Putin cu mâinile în sân şi să se uite la NATO care se lipeşte de graniţele Rusiei, înglobând pe deasupra o parte a teritoriului fostei URSS, numit nu se ştie de ce Ucraina, pentru că această ţară, oricum, nu a existat niciodată ca entitate distinctă, decât în era şi sub flamura URSS! Modalitatea de „argumentare” a lui J. Sachs este tipică erorii „ignoratio elenchi” care esenţialmente constă în a combate, contrazice şi chiar a demonstra ca neadevărată/adevărată altă propoziţie decât cea postulată de preopinent, pentru ca ulterior rezultatul demonstraţiei să fie transferat, fără nici o bază, evident nelegitim, asupra susţinerii iniţiale. Dintr-un alt unghi de analiză, manevra propagandistică poate fi descifrată ca fiind bazată pe o subtilă substituţie: acţiune provocată-acţiune justificată. Evident, din punct de vedere al realităţii şi al dreptului internaţional, cele două sintagme nu au nimic de a face una cu alta şi sigur nu sunt interşanjabile. Nicăieri şi niciunde dreptul statelor, mai ales cel de folosire a forţei lor armate nu s-a bazat pe justificări. Provocarea poate fi luată în calcul, dar şi aceea cu multe, multe precauţiuni. Textul lui Sachs nu face altceva decât să înşiruie unele dintre cele mai cunoscute justificări invocate de propaganda de la Moscova pentru agresiunea din Ucraina, denumindu-le şi atribuindu-le cu totul nejustificat statutul de provocări. Din acest punct de vedere, exerciţiul lui Sachs este palid şi depăşit. Aberaţiile emise de canalele oficiale ale propagandei şi politicii de la Moscova, în aceşti ultimi doi ani, în încercarea de a convinge opinia publică, internă şi externă, că „operaţiunea specială” are îndreptăţiri şi temeiuri legale au atins cote pe care, desigur, J. Sachs nu se poate încumeta să le doboare. El spune, mai pe faţă, mai voalat, ceea ce au susţinut şi Kissinger şi Maersheimer şi Chomski şi alţii, că dacă Statele Unite lăsau Moscovei, neatins şi necontestat, dreptul de a ţine sub dominaţie, după bunul plac, zona Europei Centrale şi de Sud-Est, dacă ar fi renunţat la proiectul includerii Ucrainei în NATO, atunci Putin nu ar fi trecut niciodată Rubiconul acţiunii armate împotriva Ucrainei. Mai mult, încetarea „războiului” şi reîntoarcerea la starea de pace nu sunt posibile decât dacă Rusiei putiniene i se recunoaşte, de facto, (de ce nu şi de drept!), acest privilegiu al puterii sale imperiale, acela de a avea propria zonă exclusivă de control politic şi de securitate în Europa, iar aceasta nu poate fi decât teritoriul fostelor ţări ale „lagărului socialist”, inclusiv şi mai ales Ucraina. Vorba unui alt american care ne-a vizitat pe aici prin România: „Cu asemenea prieteni, cine mai are nevoie de duşmani!”

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro