Foaie verde şantier / Palmieru’ cu mâner / Şi bănatu’ cu cârnatu’ / Iar am feştelit tratatu’…

Cornel Codiţă

Sunt sigur, Urmuz însuşi ar fi rămas stupefiat, definitiv confuz şi n-ar fi putut găsi o asociaţie de idei, cât de originală şi ruptă de logică ar fi fost ea, capabilă să se măsoare cu realitatea în care vieţuim. O floare şi doi grădinari, o realitate şi doi primari! Oameni aflaţi în funcţii publice, cu răspunderi administrative, politice şi legale cât casa, cu bugete la dispoziţie şi afaceri pe picior mare, încă şi mai mari, cu puteri de decizie asupra calităţii vieţii a sute de mii, dacă nu chiar milioane de oameni. Complet nejustificate, desigur, prin prisma capacităţii zişilor primari de a înţelege lumea în care se află şi de a gestiona cât de cât eficient, în interesul cetăţenilor, treburile publice pentru care au primit mandat electoral. Realitatea la care mă refer nu este aceea din birourile celor doi oficiali de frunte ai administraţiei noastre ci aceasta, dezlânată şi plină de zoaie, în care, prin „grija” lor, suntem silniciţi să ne mişcăm noi, cetăţenii Româ­niei.
Va să zică, recapitulăm: un primar pune în pământul capitalei nişte palmieri, presupunem în urma unei decizii administrative cât se poate de legale şi de întemeiate, în încercarea de a mai justifica nişte bani (mulţi….mulţi….mulţi) cheltuiţi aiurea cu exoticii arbori ornamentali care, încă din vremurile strămoşului Mazăre, au făcut carieră în bugetele cheltuite de primăriile din România. Prietenii ştiu de ce şi pentru cine!! Celălalt primar, pe când se uita în oglinda fermecată, ca de obicei în fiecare zi, se trezi întrebând, ca proasta-n târg: oglindă, oglinjoară, unde-s cei mai frumoşi palmieri din ţară? În ograda ta, Albă ca Nicuşor, îi răspunse oglinda.
Păi, cum să fie la mine în ogradă, că eu nu i-am pus acolo? Uite-aşa, i-a pus Negoiţă! răspunse îmbufnată oglinda, nemulţumită pe bună dreptate că e contrazisă aiurea în tramvai de unul care nu vede realitatea nici cât îi e lungul nasului. „Să vină de îndată la mine vânătorii de palmieri ai curţii”, tună ca un Jupiter 2.0. alde Primarul Bucureştilor. „Până la apus să-i faceţi să dispară. Urmă să nu se mai vadă de ei”, căzu grea, ca o ghilotină, înalta poruncă! Zis şi făcut. Băieţii de la spaţii verzi au muncit cu sârg, cu utilaje adecvate şi toată organizarea ştiinţifică de şantier necesară şi au trimis palmierii cu pricina în şomaj. Ori, poate, i-au trimis înapoi lui Negoiţă, însoţiţi de nota de plată pentru exploatarea nelegală a terenului funciar aparţinând Măriei sale Primăria Capitalei iară nu sectorului nenorocit în care se nimeri nimeni ăla premare. Păi, ce…se crede pe moşia lui tat-su???
Ceea ce aş vrea eu să observaţi, cu atenţie, şi să ţineţi la socoteală este câtă treabă şi câte probleme au fost obligaţi să lase de o parte aceşti doi înalţi responsabili ai treburilor noastre publice, ca să poată crea cu succes piramidala încurcătură a palmierilor, de la care, nu am nici cea mai mică îndoială, atârna atât trecutul cât şi prezentul, ca să nu mai spun nimic despre viitorul României. Taman erau cât pe ce să rezolve problema poluării, spre exemplu. Mă rog, măcar a reducerii unora dintre sursele ştiute de poluare şi ascunse cu grijă, cum ar fi aşa zisele gropi de gunoi deschise, şantiere complet neamenajate pentru cerinţele spaţiului urban, deversări „în natură” de deşeuri şi reziduuri ale celor mai diferite activităţi comerciale, sanitare, semi-industriale şi altele. Au lăsat totul baltă şi acum, parcă văd, până intră din nou în miezul dosarelor, mai trece un deceniu şi Bucureştii rămâne tot cea mai poluată capitală a Europei. Şi, nu din cauza maşinilor particulare care circulă cam una din patru, ci a celorlalte surse de poluare pe care „miliţienii ecologişti” se fac cu succes că nu le văd, niciodată. Evident, nici primăriile şi primarii nu le văd, că nu iese nimic din afacere. Din palmieri şi borduri, iese. Un mizilic, acolo, da iese! La fel şi cu problemele circulaţiei în sus zisa capitală a României. Băieţii ăştia erau la un pas să cuprindă cu mintea Marele Adevăr Esoteric conform căruia ca să circule ceva-cineva, trebuie să aibă pe unde şi cu ce! Adică străzi, bulevarde, autostrăzi şi alte chestii de infrastructură, cât mai dezvoltate, plus mijloace de mişcare, de performanţă, pe şine, pe roţi, pe cablu, pe sub pământ…mă rog…mai peste tot, plus nişte reglementări care să favorizeze circulaţia, nu statul pe loc sau deplasarea cu 5km/h. Cât pe ce era să o rezolve şi p-asta, alde Nicuşor şi Negoiţă, dar n-au avut noroc. A venit peste ei, ca ciuma, chestia cu palmierii şi n-a mai încăput nimic în agendă! Ce să mai spun despre milioane de alte problemuţe, cum ar fi: încropirea unei administraţii capabile să comunice cu cetăţeanul, să-i rezolve şi lui măcar una din zece probleme fără să-i mai fure jumătate din viaţă şi mai toţi nervii de care dispune; curmarea dezmăţului prin care fiecare desface şi cârpeşte străzi, pavaje, astfalt şi ce-o mai fi pe dedesubt, când vrea şi cât vrea; măcar rărirea, dacă nu oprirea şi eliminarea abuzurilor aşa ziselor autorităţi poliţieneşti locale; impunerea unui grad compatibil cu civilizaţia pentru colectarea gunoiului; măsuri pentru igiena apei şi aerului din Bucureşti. Despre dezvoltarea zero şi chiar minus a spaţiilor şi activităţilor culturale, despre promovarea contra-măsurilor de viaţă sănătoase şi reducerea accelerată a spaţiilor verzi din locurile publice nu mai este cazul să insist. Toate astea şi încă tot pe atâtea, oricum, scapă printre ochiurile sitei atenţiei şi preocupărilor din primăriile Bucureştiului, întrucât sunt mult, mult sub nivelul „strategic”. Exact ca drumurile care trebuiau facute de enşpe ani, cum ar fi breteaua dintre sud şi vest, la limita capitalei, ori măcar unul dintre cele vreo zece inele de centură, cam de câte ar avea nevoie Bucureştiul. Dar, cum să mai ajungi să îţi vezi de treburi, dacă intervin pârdalnicii ăştia de palmieri! Şi, fie vorba între noi, nici paraândărătul nu este uşor de împărţit corespunzător aşteptărilor, cerinţelor şi standardelor celor două sau mai multe părţi implicate, de fiecare dată, în eliberarea nenumărabilelor adeverinţelor şi aprobări necesare de pe la primării şi alte instituţii. Noroc cu studiile de fezabilitate şi alte activităţi din gama preliminariilor care costă de două ori decât proiectul, că mai poate omul, adică primarul, să mai pună de o parte un ban alb pentru zile negre că, altminteri, chiar mă întreb de ce s-ar mai înghesui cineva să îşi caute de lucru în biroul vreunei primării. Ca să dea toată ziua cu capul de palmieri? Cui îi trebuie belea ca asta?!

Articol publicat în cadrul parteneriatului dintre cotidianul Magazin Sălăjean şi ziarul Bursa. www.bursa.ro